Comunicatiile si tehnologia de Craciun si nu numai – scurta istorie personala
1984. Eram in generala si plangeam ca nu aveam telefon. De Big Brother nici nu era vorba in Romania. Mergeam la vecinul si colegul meu de banca Mihai Datcu, luam cartea de telefoane si sunam de-a-n proasta pe la nume de familie ciudate: Broasca, Branza, Meirosu, Bounegru. O data cu unul din cei numiti Broasca am stat vreo jumatate de ora la palavre despre ce oracaie el and stuff. Cand i-a venit mamei lui Mihai factura telefonica nu am mai fost fericiti, desi numai Mihai a luat-o pe cocoasa.
1989. Mihai are un calculator pesonal, HC85. Cu incarcare de jocuri pe discheta. Bagam Commando noapte de noapte, si ma ascund cand maica-sa obosita, venind de la seviciu, ne surprinde cu ochii beliti in monitor. Visez la un Commodore sau Spectrum 128, vazusem asta printr-un Neckerman.
In 1990 intram la liceu. Aveam telefon fix, dar ca sa vorbesc cu o fata de varsta mea, trebuia sa fac in asa fel incat sa raspunda ea la telefon si nu parintii. Biletelele scrise inca aveau un mare rol in procesul de comunicare, pe langa telefon. Daca vorbeam prea mult venea taica-miu si mi-o reteza scurt: Hai dom’le ca facem aditionale! Am urat multa vreme aditionalele. Poate de asta acum vorbesc asa mult la telefon, mai mult decat mi-as dori. Am si eu HC90 si ma joc bagand jocurile cu castofonul.


