Acestea fiind zise, nu va bateti capul sa intelegeti ce fac toate draciile alea care ies dintr-un briceag. Unele, nici noi nu le stim . De aceea, postez aici o demonstratie de utilizare a unui briceag elvetian (Rescue Tool). Si la intrebarea fireasca de ce nu e rosu, raspunsul meu e pe loc: culoarea galbena este cea mai vizibila in conditii vitrege de lumina. De aceea, daca un pompier il va purta la cingatoare precum baietul din filmul de mai jos, de-aia e galben, ca sa il vada.

Acum e clar, in putine cazuri vom avea nevoie sa scoatem sau sa taiem un parbriz la masina. Dar da-mi Doamne doar un ciocan, si toate mi se vor parea cuie.

Via magazinoutdoor.ro

PS Fetelor, nu cumparati iubitilor vostri o chinezarie de briceag rosu care arata la fel. Diferenta de pret nu e mare, dar calitatea otelului, durabilitatea briceagului si aspectul general lasa de dorit. Si pentru ca nici noi nu facem diferenta intre o crema de maini si o crema buna de maini, iata mai jos diferenta dintre bricegele originale si o chinezarie intr-un test de taiat ramurele cu fierastraul de la briceag.

Si inca un bonus pentru baietii care au deja un briceag elvetian: cum sa-ti cureti briceagul elvetian.

[Nota: cascada Pisoaia (o frumoasa cadere de apa pe un fundament de tuf calcaros) ca ea este in poza, mi-a fermecat multe zile visand sa o prind in variate posturi de luminare, debit si nu numai. Daca va aduceti aminte, recent am publicat o fotografie cu ea inghetata. Ea, cascada.]

Inca nu am renuntat la Minolta 5D, asa cum nu am renuntat la niciunul din celelalte DSLR-uri pe care le-am avut. Scump piticul asta, dar ma gandesc la altii care tin vreo 5-6 motociclete prin garaj, neindurandu-se sa se desparta de ele, asa ca ma consolez cu faptul capretul unui DSL e mai mic decat cel al unei motociclete (de regula, or fi si exceptii…)

Anul asta sper sa repet figura cu noul Sony Alpha SLT 77, care e pe “wishlist” de la prima mentiune semioficiala.

Aparatul are cam tot ce iti poti dori de la un DSLR. Si chiar si ce nu ai inca nevoie, e acolo, asteptandu-te sa evoluezi. 24MP, marime si greutate medie pentru un DSLR, vizare electronica cu care trebuie sa iti obisnuiesti putin ochiul, dar care nu mai e deranjanta dupa o vreme, functie GPS (pentru cine are nevoie sa localizeze ulterior fotografiile), clinometru (extrem de util mai ales la peisaje), are filtre cu care poti adauga putin stil (in afara de  cunoscutele normal, vivid, B&W mai are si alte stiluri cu care poti adauga pe loc putin farmec sau mister cadrelor), are o functie HDR completata de un DRO (Dynamic Range Optimizer) care estompeaza zonele arse in cadrele cu portiuni supraexpuse si asa mai departe. Si inca o nota foarte buna pentru ecranul rabatabil, poate ajunge sa fiepozitionat orizontal, deasupra blitzului, ceea ce il face extrem de usor de incadrat la utilizarea pe trepied, pe saculet de fasole sau rezemat.

Astea sunt lucrurile care mi-au placut.  Sa va spun si ce nu-mi place la el. La rezolutie maxima, se vede ca senzorul e fortat. Am tras cateva cadre la 24 MP si am fost dezamagit de aspectul complet neclar vizibil la 100%. Am pus camera pe 12 MP (din meniu, e simplu) si pozele au devenit mult mai clare. Mai jos un exemplu comparativ:

gugustiuc porumbel gulerat marit la 100% la 24 MP (multumesc Marian pentru observatie!)

respectiv acelasi gugustiuc porumbel gulerat marit la 12 MP

Asa ca am trecut pe 12 MP si am continuat tura foto. Aparatul se comporta bine, clinometru ala e chiar foarte misto cand vrei sa incadrezi peisaje si nu ai trepied, se misca repede si are si posibilitatea de a filma. Eu nu ma omor cu filmatul, deci nu i-am folosit aceasta functie, am preferat sa alerg dupa pasarile mele. Si desi am vazut multe pasari de prada in weekednul respectiv, singurele cadre multumitoare sunt cu un mascul de vrabie de camp care m-a lasat sa il fotografiez pana am gasit postura cea mai tantosa:

Prima, putin neclara:

A doua, mult mai “crisp” datorita timpului de expunere mai mic:

Si a treia, care imi place cel mai mult ca postura a subiectului (cine zicea ca pasarile nu pot fi expresive?):

Asa ca m-am mai jucat cu aparatul prin padurile Bulgariei, folosind obiectivul 70-400mm din dotare, iar rezultatele le vedeti mai jos.

O ciuperca interesanta, pe un fundal generos din punct de vedere cromatic:

O planta interesanta, cu fruct/bobita crescut/a chiar pe limbul frunzei:

Incheind, mie imi plac culorile pe care le scoate 65-ul (ganditi-va ca pozele ilustrative din acest review sunt facute pe un intuneric si un nor de abia vedeai pe unde mergi prin canionul cu pricina), imi place ergonomia aparatului, imi plac functiile de HRD, DRO, clinometrul, faptul ca are multe puncte de focus; e de luat ca sa zic asa. Obiectii pe care i le pot aduce ar fi:

- pixelarea deranjanta la 24MP, exemplificata si mai sus (revin si cu o analiza comparativa cu Sony Alpha SLT 77); asta numai daca vreti sa folositi fotografiile pentru print, cum fac eu cu expozitiile de pasari, altfel asta nu e un motiv real de suparare pe acest model.

- faptul ca are posibilitatea de a pune un singur card de memorie. Are doua sloturi (Memory Stick Duo Pro respectiv Secure Digital), dar nu le pot folosi alternativ ca la Alpha550 si Alpha700 (aparatele mele, cu care fara sa vreau fac comparatie)

- vizarea electronica e ciudata, e posibil ca daca sunteti obisnuiti cu aparate fullframe si/sau vizare generoasa, asta sa vi se para ciudat sau obositor pentru ochi. Va sfatuiesc sa mergeti la F64 sa va jucati cu el si sa decideti daca asta e ok pentru viitoarele 100.000 de cadre pe care veti dori sa le faceti cu un DSLR proaspat achizitionat.

Asa ca… sa mai auzim de bine de la Sony (ca scoate aparate tare bune in ultima vreme!); spre exemplificare va arat doar una din fotografii la rezolutie maxima sa puteti vedea calitatea senzorului – cu precizarea ca fotografia este facuta din mana cu o focala de 400mm, ceea ce arata o stabilizare impresionanta a noului Sony Alpha SLT 65 pentru lumina slaba, specifica lunii noiembrie:

Am primit una in teste, modelul Varta LED 3 watt 3C (testata si de Arhi, in stilul sau caracteristic): cica sa merg cu ea unde cred eu ca nu rezista. Am aruncat-o si eu pe toti coclaurii, dar nu am avut cu ce masina de 8 tone sa trec peste ea, asa ca am dus-o in niste pesteri frumoase de pe la noi; acolo, in afara de faptul ca am dat-o de toti peretii impreuna cu prietenii mei speologi (si pestera are in general pereti destul de duri, va asigur), am testat ideea de a merge intr-o pestera doar cu madam Varta, nemailuand la mine clasica frontala ce se instaleaza pe casca.

Nu numai ca m-am descurcat, dar am starnit admiratia colegilor de tura, care desi la inceput erau neincrezatori in forta acestei lanterne, au conchis ca e cea mai buna lumina dupa Scurion. Evident, nu putem compara un produs special de pestera care costa cateva sute bune de euro cu o lanterna practica, ce are minim un zero in minus la pret.

Dar nu despre indestructibilitate si pret vreau sa va povestesc. Ce vreau eu sa subliniez este ca lumina alba (de la led-ul puternic) si spotul focalizat pot ajuta un speolog sa priveasca de acum cu alti ochi fotografia de pestera. Mai jos cateva cadre trase doar la lumina Indestructibilei, elocvente zic eu (lumina de pe casca speologului este de comparatie).

Peisaj tipic in pestera Curecea: in aceeasi fotografie puteti admira atat pilierii (martorii de eroziune lasati in urma de raul subteran), cat si galetii de culoare neagra din fata pilierilor. Pe fundal, pe perete, puteti admira cateva lingurite (forme de eroziune turbionara sapate in drumul apelor spre suprafata):

Langa acelasi pilier, un speolog lunimat frontal si lateral in pozitie contemplativa (remarcati lumina alba atat pe speolog, cat si din spate – o mica regie de lumina face posibila luminarea din mai multe unghiuri in intervalul de expunere de 30 de secunde – totul cu o singura sursa de lumina):

SI acelasi speolog, dar in plan indepartat, lasand in fotografie Cezarul sa pozeze si sa fie in centrul atentiei: aceleasi lingurite, luminate din lateral:

Dintr-o data parca nu mai sunt asa urate si inspaimantatoare pesterile astea, nu-i asa?

Si in final va las cu un joc: ghiciti in care din cele doua fotografii de mai jos se vede mai frumos cerul Mehedintiului. Aici?

sau aici?

Va las pe voi sa decideti… si incarc o ultima fotografie, un fel de “making of”, din seria “fie omul cat de mic, dupa masa doarme-un pic”, aici transformata in “fara Becherovka Lemon, nici Indestructibila nu face lumina destula”. Mai jos, cele doua prietene ale mele din acest weekend intelegandu-se cumintele in acelasi buzunar, la iesirea din pestera si retragerea spre seara speologica cultural educativa:

Dupa aceasta prima incercare, urmatoarea etapa de incercari pentru madam Varta va fi in pesterile din Apuseni. Putintica rabdare, monser, ca nu mai e mult pana la Craciun…

Cand am luat prima data Alpha700 in mana m-am indragostit de el. Dar dupa ce am pus mana pe urmasul sau, Alpha77, mi-am dat seama ca e o diferenta de 10 ani de zile intre ele. Pentru ca Alpha77 este un aparat de vis pentru orice “prosumer”, batandu-se cu pieptul gol cu Canon 7D sau Nikon D300S. Dar sa lasam bla-bla-ul si sa va arat ce fotografii scoate mititelul asta chiar pe ploaie (cadn in mod normal ar fi trebuit sa stau dracului intr-o crasma si sa ma alint cu cateva din multele blonde cehoaice – ati ghicit ca vorbesc de bere, da?).

Iata un prim cadru cu o rata mare care a stat la pozat (sa fi fost de vina camuflajul sau faptul ca parea e obisnuita cu prezenta turistilor pe mal?)

Si cum stateam eu asa, geana la turistii japonezi care imi “invadau” “fototeritoriul”, ratoiul asta, ca e ratoi, a inceput sa se toaleteze. M-a apucat brusc fibrilatia aia pe care Augustin Radu reuseste sa o imite atat de bine in rasetele generale ale audientei, pentru ca langa mine se aciuasera niste japonezi care nu prea intelegeau ce cauta aratarea aia camuflata pe pontonul unde voiau sa iti faca poze cu Yola (Yo la Praga, Yo la pod etc) si practic riscam sa raman fara subiectele foto. Asa ca i-am zburatacit repede pe galagiosi si au plecat indignati, astfel ca m-am putut intoarce la ratoiul meu, urmarindu-l de aceasta data nestingherit de priviri indiscrete si interjectii babuinice din Tara Soarelui Rasare.
Dupa vreo 300 de cadre trase la firul apei, am plecat si eu cu un cadru de care sunt relativ multumit (am mentionat 300 de cadre ca sa va ajut sa evitati exclamatiile de genul “mama, ce noroc ai avut ca ai prins-o asa”). Voi ce parere aveti? Daca aveam si soare, cred ca lesinam orgasmic sub Karlovy Most (celebrul pod al lui Carol):

Fotografia este facuta fara blitz, cu ISO mare (640), cu timp lung de expunere (1/100s) pentru focala cu pricina (280mm), totusi cu o atitudine a ratoiului demna de imortalizat.

Asa ca mai dau o tura si azi pe sub pod, poate am noroc de mai multa lumina, apoi o tund spre Bratislava. Ca le-am promis-o copiilor (pentru cei care nu stiu bancul, il zic in particular pe mail sau FB messages ca e cu XXX).

[acest post este scris folosind o tableta Lenovo Thinkpad 1839-26U - oferita de Scop Computers]