Momentul poetic este intrerupt de zgomotul ciudat al geamului pe care il las sa le vad mai bine: ciutele o zbughesc in tufis, in vreme ce eu imi blestem prostul obicei de a tine aparatul foto in geanta, in portbagaj. Accelerez pentru ca in mai putin de 30 de minute pleaca ultima telecabina spre Balea Lac, si mai am de parcurs ceva kilometri de serpentine in ac de par. Inainte de ultima curba, las ceata sub mine. In dreapta parapetului apare un covor de valatuci alb spre gri, intins ca o mare albicioasa mult sub altitudinea la care ma aflu deja, in zona golului alpin.

Ma gandesc oarecum cu teama la ce va urma in cateva ore: voi dormi iar de nebun prin locuri ciudate: hotelul de gheata de care mi-au vorbit oamenii pare acum, la doar cativa kilometri de destinatie, o ciudatenie ireala amestecata cu un dram de sminteala din parte-mi. Aceeasi intrebare: ce caut eu aici? Vad cablurile de telecabina si imi fac curaj: nu ar fi prima noapte petrecuta in frig. Inhat repede bagajul si geanta foto si alerg la telecabina. Un accent usor nemtesc al celui de la casa de bilete ma anunta ca am parasit Muntenia, semn cert ca sunt pe partea celalalta a crestei Fagarasului.

Urcam incet cu telecabina, o data cu inserarea, la tanc sa pot contempla un cer spectaculos, ciumpavit pe alocuri de crestele semete ce strajuiesc valea glaciara. Cascada trosneste inghetata sub noi, iar drumul este complet acoperit de avalanse. Decat sa inghet pe drum, mai bine inghet o noapte, imi soptesc sfarsit: hotelul mi se arata ca un iglu urias amestecat cu influente de “Opera din Sidney”. Constructia pare mai degraba futuristica decat o ambitie cum mi-o inchipuisem eu pe drum.

Deschidem usile din lemn si intram pe un coridor stramt: barul, construit integral din gheta translucida ni se infatiseaza ca intr-o poveste de la Polul Nord. Cred ca eschimosii sunt tare invidiosi pe noi acum: arcade de gheata, mese, scaune, sculpturi pe mese, paturi in camera cu noptiere, toate de gheata. Plus bere la discretie (si la rece) in frigider.

Nu-mi vine sa cred: totul este gandit pana la cel mai mic detaliu: curent electric, instalatie de lumini, muzica, pahare de gheata in care un barman profesionist ne prepara shoturi pentru dezmortire, blanite de miel pe scaunele de gheata, si… multa lume.

Constat ca ideea rezervarii unei camere a fost buna: toate celelalte sapte camere de doua locuri sunt deja ocupate si, spre surprinderea mea, nu sunt doar baieti. Camera la prima impresie e mare, cu mobilier de gheata. Nu are geam, in schimb un luminator confectionat din gheata stravezie ma va ajuta sigur sa ma trezesc dimineata, indiferent de cata bere va fi in program.

Lasam bagajele si ne adunam la bar. Dovedim repede un gat de whisky aflat prin bagaj si trecem pe bere. Sponsorul hotelului nu se dezminde, ci ne dezmiarda cu bere de senzatie pentru asa mediu “ostil”: – 4 grade in hotel, +5 grade temperatura berii in frigiderul din bar. Fac rapid cateva poze cu cei care au taiat cu fierastraul inca din decembrie gheata scoasa din lacul Balea pentru a construi “hotelul” si culeg impresii de la cei ce vor dormi alaturi de mine in aceasta seara.

Fete neinfricate, baieti amatori de senzational care au fugit din patul nevestelor pentru a incerca ceva nou, plus o doamna de 69 de ani, in trecere doar, dar care s-a bucurat sa vada aceasta minunatie unica in Europa Centrala si de Est. Le multumim in sinea noastra sponsorilor si ciocnim cu totii bere, apoi comutam pe cocktailuri delicioase turnate incet in pahare, evident taiate si ele din gheata lacului.

Oboseala amplificata de bere isi spune cuvantul. Beau repede inca una si ma duc la culcare. Ca un speolog care se respecta, desfac tacticos sacul de dormit din holofibra si ma bag in pat. O lumina rosie inunda hotelul: cate un semn luminos cu Ciuc, ingropat sub o placa stravezie de gheata, creeaza in fiecare camera o ambianta rosie, de basm inghetat.

La fel de inghetat ca si nasul meu, as adauga eu. Ma dezbrac cu viteza meteoritului, las hainele pe un scaun de gheata, invelesc telefoanele mobile si aparatul foto cu o patura si intru in culcus. Pe patul de gheata sunt blanite de miel, dar sincer prefer sacul meu de dormit, in care deja stiu senzatia. Adorm fericit, cu privirea la gheata rosie din jurul meu, ascultand vantul ce suiera in caldarea glaciara in care se afla hotelul.

Dimineata vine gadilandu-ma pe gene: o lumina albastruie si nefireasca ma inconjoara. Tresar si vad in dreapta patului lumina rosie de peste noapte, nestinsa de nimeni, mult mai estompata acum, amestecandu-se in mod bizar cu albastruiul ce trece de caramizile de gheata stravezie. “Na ca am comis-o si pe asta, am dormit mai bine decat in orice hotel de 5 stele”, ma imbarbatez eu.

Imi pun pe mine hainele care au avut timp sa inghete peste noapte pe noptiera de gheata. De-abia acum ma ia si pe mine frigul cu adevarat. Fac poze prin camera si dupa ce epuizez mobilierul de gheata, ies afara sa imortalizez rasaritul . E ora 7, cam neobisnuita pentru portretul robot al diminetii mele, asa ca termin primul film si fug inapoi in sac.

Imposibil, sacul de dormit a inghetat in doar 10 minute: ramasese ud pe dinafara de la condensul de peste noapte. In scurta mea peregrinare pe afara, cele -4 grade s-au apucat de treaba si sacul meu este acum bocna. Scutur inciudat sacul de cristalele de gheata depuse si decid ca asa se termina o poveste de iarna la Balea Lac Ice Hotel”.

[povestea dateaza din 2006, ciutele, berile si limba lipita pe pahare sunt pe bune.] Hotelul se redeschide in acest an pe 28 ianuarie si are mult mai multe camere decat atunci, are barul, dar si un restaurant unde puteti manca direct de pe farfurii de gheata etc. Nerecomandat amatorilor de jacuzzi.

Cine vrea sa mearga cu mine in acest an? Cazarea este 300 lei pe noapte (pentru doua persoane). Oamenii intre timp si-au facut si site, au si review-uri bune pe tripadvisor.com, ne europenizam si noi, doar nu om ramane in urma finlandezilor (unde sejurul e 300 de euro, dar e sold-out!) Detalii si rezervari la Ice Hotel.

Aparatul are cam tot ce iti poti dori de la un DSLR. Si chiar si ce nu ai inca nevoie, e acolo, asteptandu-te sa evoluezi. 24MP, marime si greutate medie pentru un DSLR, vizare electronica cu care trebuie sa iti obisnuiesti putin ochiul, dar care nu mai e deranjanta dupa o vreme, functie GPS (pentru cine are nevoie sa localizeze ulterior fotografiile), clinometru (extrem de util mai ales la peisaje), are filtre cu care poti adauga putin stil (in afara de  cunoscutele normal, vivid, B&W mai are si alte stiluri cu care poti adauga pe loc putin farmec sau mister cadrelor), are o functie HDR completata de un DRO (Dynamic Range Optimizer) care estompeaza zonele arse in cadrele cu portiuni supraexpuse si asa mai departe. Si inca o nota foarte buna pentru ecranul rabatabil, poate ajunge sa fiepozitionat orizontal, deasupra blitzului, ceea ce il face extrem de usor de incadrat la utilizarea pe trepied, pe saculet de fasole sau rezemat.

Astea sunt lucrurile care mi-au placut.  Sa va spun si ce nu-mi place la el. La rezolutie maxima, se vede ca senzorul e fortat. Am tras cateva cadre la 24 MP si am fost dezamagit de aspectul complet neclar vizibil la 100%. Am pus camera pe 12 MP (din meniu, e simplu) si pozele au devenit mult mai clare. Mai jos un exemplu comparativ:

gugustiuc porumbel gulerat marit la 100% la 24 MP (multumesc Marian pentru observatie!)

respectiv acelasi gugustiuc porumbel gulerat marit la 12 MP

Asa ca am trecut pe 12 MP si am continuat tura foto. Aparatul se comporta bine, clinometru ala e chiar foarte misto cand vrei sa incadrezi peisaje si nu ai trepied, se misca repede si are si posibilitatea de a filma. Eu nu ma omor cu filmatul, deci nu i-am folosit aceasta functie, am preferat sa alerg dupa pasarile mele. Si desi am vazut multe pasari de prada in weekednul respectiv, singurele cadre multumitoare sunt cu un mascul de vrabie de camp care m-a lasat sa il fotografiez pana am gasit postura cea mai tantosa:

Prima, putin neclara:

A doua, mult mai “crisp” datorita timpului de expunere mai mic:

Si a treia, care imi place cel mai mult ca postura a subiectului (cine zicea ca pasarile nu pot fi expresive?):

Asa ca m-am mai jucat cu aparatul prin padurile Bulgariei, folosind obiectivul 70-400mm din dotare, iar rezultatele le vedeti mai jos.

O ciuperca interesanta, pe un fundal generos din punct de vedere cromatic:

O planta interesanta, cu fruct/bobita crescut/a chiar pe limbul frunzei:

Incheind, mie imi plac culorile pe care le scoate 65-ul (ganditi-va ca pozele ilustrative din acest review sunt facute pe un intuneric si un nor de abia vedeai pe unde mergi prin canionul cu pricina), imi place ergonomia aparatului, imi plac functiile de HRD, DRO, clinometrul, faptul ca are multe puncte de focus; e de luat ca sa zic asa. Obiectii pe care i le pot aduce ar fi:

- pixelarea deranjanta la 24MP, exemplificata si mai sus (revin si cu o analiza comparativa cu Sony Alpha SLT 77); asta numai daca vreti sa folositi fotografiile pentru print, cum fac eu cu expozitiile de pasari, altfel asta nu e un motiv real de suparare pe acest model.

- faptul ca are posibilitatea de a pune un singur card de memorie. Are doua sloturi (Memory Stick Duo Pro respectiv Secure Digital), dar nu le pot folosi alternativ ca la Alpha550 si Alpha700 (aparatele mele, cu care fara sa vreau fac comparatie)

- vizarea electronica e ciudata, e posibil ca daca sunteti obisnuiti cu aparate fullframe si/sau vizare generoasa, asta sa vi se para ciudat sau obositor pentru ochi. Va sfatuiesc sa mergeti la F64 sa va jucati cu el si sa decideti daca asta e ok pentru viitoarele 100.000 de cadre pe care veti dori sa le faceti cu un DSLR proaspat achizitionat.

Asa ca… sa mai auzim de bine de la Sony (ca scoate aparate tare bune in ultima vreme!); spre exemplificare va arat doar una din fotografii la rezolutie maxima sa puteti vedea calitatea senzorului – cu precizarea ca fotografia este facuta din mana cu o focala de 400mm, ceea ce arata o stabilizare impresionanta a noului Sony Alpha SLT 65 pentru lumina slaba, specifica lunii noiembrie:

Am primit una in teste, modelul Varta LED 3 watt 3C (testata si de Arhi, in stilul sau caracteristic): cica sa merg cu ea unde cred eu ca nu rezista. Am aruncat-o si eu pe toti coclaurii, dar nu am avut cu ce masina de 8 tone sa trec peste ea, asa ca am dus-o in niste pesteri frumoase de pe la noi; acolo, in afara de faptul ca am dat-o de toti peretii impreuna cu prietenii mei speologi (si pestera are in general pereti destul de duri, va asigur), am testat ideea de a merge intr-o pestera doar cu madam Varta, nemailuand la mine clasica frontala ce se instaleaza pe casca.

Nu numai ca m-am descurcat, dar am starnit admiratia colegilor de tura, care desi la inceput erau neincrezatori in forta acestei lanterne, au conchis ca e cea mai buna lumina dupa Scurion. Evident, nu putem compara un produs special de pestera care costa cateva sute bune de euro cu o lanterna practica, ce are minim un zero in minus la pret.

Dar nu despre indestructibilitate si pret vreau sa va povestesc. Ce vreau eu sa subliniez este ca lumina alba (de la led-ul puternic) si spotul focalizat pot ajuta un speolog sa priveasca de acum cu alti ochi fotografia de pestera. Mai jos cateva cadre trase doar la lumina Indestructibilei, elocvente zic eu (lumina de pe casca speologului este de comparatie).

Peisaj tipic in pestera Curecea: in aceeasi fotografie puteti admira atat pilierii (martorii de eroziune lasati in urma de raul subteran), cat si galetii de culoare neagra din fata pilierilor. Pe fundal, pe perete, puteti admira cateva lingurite (forme de eroziune turbionara sapate in drumul apelor spre suprafata):

Langa acelasi pilier, un speolog lunimat frontal si lateral in pozitie contemplativa (remarcati lumina alba atat pe speolog, cat si din spate – o mica regie de lumina face posibila luminarea din mai multe unghiuri in intervalul de expunere de 30 de secunde – totul cu o singura sursa de lumina):

SI acelasi speolog, dar in plan indepartat, lasand in fotografie Cezarul sa pozeze si sa fie in centrul atentiei: aceleasi lingurite, luminate din lateral:

Dintr-o data parca nu mai sunt asa urate si inspaimantatoare pesterile astea, nu-i asa?

Si in final va las cu un joc: ghiciti in care din cele doua fotografii de mai jos se vede mai frumos cerul Mehedintiului. Aici?

sau aici?

Va las pe voi sa decideti… si incarc o ultima fotografie, un fel de “making of”, din seria “fie omul cat de mic, dupa masa doarme-un pic”, aici transformata in “fara Becherovka Lemon, nici Indestructibila nu face lumina destula”. Mai jos, cele doua prietene ale mele din acest weekend intelegandu-se cumintele in acelasi buzunar, la iesirea din pestera si retragerea spre seara speologica cultural educativa:

Dupa aceasta prima incercare, urmatoarea etapa de incercari pentru madam Varta va fi in pesterile din Apuseni. Putintica rabdare, monser, ca nu mai e mult pana la Craciun…

Fotografiile sunt facute in Bulgaria, pe ruta: Ruse – Veliko Tarnovo – canionul Emen – pestera Devetaki – stancile de gresie de la Belogradcik – Pleven – Ruse.

Galeria Alpha65

Galeria Alpha550

Vreau in Apuseni la iarna, am zis!