Despre teama de esec

Daca exista ceva ce imi provoaca o teama teribila, atunci aceasta este teama de esec. Fie ca joc biliard sau organizez un eveniment pentru 100 de oameni in natura, teama de a da gres este una din principalele cauze care ma tin din treaba si din a obtine performante. Cand tragi de tine si iti impingi limitele, teama de esec poate sa fie principalul tau inamic. Asa s-a intamplat si in cazul ambitiei mele personale de a ajuta pe cineva care avea nevoie de ajutor: doamna Lupu.

Probabil mai tineti minte povestea. In urma efortului mai multor persoane pe care vreau sa le felicit inca o data ca mi s-au alaturat in acest demers, am reusit sa facem rot batranei de o casuta. Nu e cine stie ce, e o baraca de constructii second hand, da rin stare buna si cu izolatie de polistiren. In iarna anului 2012 am reusit sa o aducem langa vagonul vechi si darapanat, dupa care au urmat aproape sase luni de incercari de a convinge batrana sa se si mute in noua casa.

Dar nu a fost usor. Oamenii batrani le au pe ale lor, iar cei mai napastuiti de soarta nu mai cred in povestea bunului samaritean. Pentru doamna Elena Lupu, o casa venita de nicaieri pentru care nu trebuia sa plateasca un sfant era ceva prea frumos sa fie adevarat, asa ca de buna seama acest efort al nostru a fost privit ce ceva necurat. Dupa cateva vizite si multe insistente, m-am lasat pagubas.

Actiunile celorlalti ne influenteaza comportamentul, nu neaparat in sens pozitiv. Au fost oameni care au contestat incercarea noastra de ajutor. Unii au spus ca batranica e nebuna si ca nu o sa se mute. Altii spuneau ca in realitate batranica avea bani dar voia sa stea acolo. Altii au spus ca de fapt eu vreau sa fac trafic din aceasta poveste sau mai rau, ca vreau sa plec cu banii. Toate aceste lucruri s-au adunat in mintea mea si intr-un final, vazand ca nu obtin ceea ce imi doream (doamna Lupu sa locuiasca intr-o locuinta cat de cat decenta, nu in cocioaba incropita din remorca vagon), am cedat si… nu am mai trecut pe acolo.

Ieri in schimb mi-am luat inima in dinti si, cum ne intorceam noi din platoul Mehedinti, am facut un mic ocol si am trecut prin izvorul Barzii. Inima imi era cat un purice si pe masura ce coboram panta dinspre Godeanu spre apa Tolpolnitei, sangele in zvacnea si nu stiam ce am sa gasesc. Am ajuns langa cocioaba, unde caprele erau in poiata si un mare lacat trona pe vechiul vagon. Cu un glas gatuit am strigat „doamna Lupu!” iar usa a ramas incremenita pentru cateva secunde care mi-au parut o vesnicie.

Apoi, minune! Usa noii casute s-a deschis si doamna Lupu a aparut, dojenindu-ma cu o privire blanda totusi:

– Nu ati mai trecut de ceva vreme pe aici!

Epilog:

In 2012, la aproape doi ani dupa ce am dus noua baraca langa vechiul vagon, doamna Elena Lupu s-a mutat cu arme si bagaje in noua sa locuinta. Are o soba noua, spatiu mult mai mare si foloseste vechiul vagon pe post de anexa. Eu mi-am invins teama de esec si am invatat ca daca ai rabdare si perseverezi, lucrurile bune pe care iti propui sa le faci se intampla cu adevarat. Multumesc pe aceasta cale tuturor celor care ne-au ajutat cu un leu sau macar cu o vorba buna! Va multumesc din inima, in numele dansei, care stie ca acesta casuta este de la niste oameni carora le pasa de semenii lor. Cat despre cei care au crezut ca imi fac eu vila la munte, le doresc sa invidieze pe altcineva, pentru ca in aceasta poveste cu happyend nu este loc de balarii si alte inchipuiri. Ii doresc domanei Lupu sanatate si multi ani in noua sa casa, care a aparut acolo si cu ajutorul vostru. Un an bun si plin de realizari si voua!

[later edit: Doamna Lupu este o femeie modesta, dar demna. Niciodata nu mi-a cerut si nu a cerut niciodata nimanui nimic. Tin minte ca la una din primele mele vizite la dansa a fost foarte suparata ca i-am adus o punga cu alimente si alte bunuri de folosinta personala (detergent, sapun etc) si mi le-a aruncat peste gard. Este o femeie care se descurca greu din pensie, dar nu va cere si nu va accepta niciodata ajutor. Daca vreti sa treceti sa o vedeti, o puteti vedea oricand in Izvorul Barzii, la aproximativ 10 kilometri de orasul Drobeta Turnu Severin. Daca sunteti reporter si vreti sa faceti un material lacrimogen, va rog respectuos sa lasati femeia in pace. Acum, cu noua casuta, are tot ce ii trebuie si nu ii trebuie mai mult. Multumesc pentru intelegere.]

Facebooktwitterpinterestlinkedinmail

Pe aceeaşi temă

2 Comments »

  1. Roxana said,

    8 ianuarie 2013 @ 5:04 pm

    nu pot sa spun decat Bravo Doru!

  2. Tacc said,

    20 ianuarie 2013 @ 2:07 am

    Happy ending intradevar! Felicitari tie pentru perseverenta si incredere in oameni!

RSS feed for comments on this post · TrackBack URI

Lasă un comentariu