Divan Film Festival – la a noua editie

De Mircea Dinescu și de Portul Cultural Cetate ma leagă niște amintiri ce țin atât de viata personală, cât și de business. După o serie de teambuildinguri organizate aici de-a lungul timpului, a venit momentul sa văd Portul Cultural de pe malul Dunării cu ochii celui interesat de film și de gastronomie în egală măsură.

Festivalul se adreseaza iubitorilor de film si gastronomie in egala msura, asa că, mânat in special de dorinta de a întregi cunoștintele despre zonă si bucataria traditionala olteneasca, am plecat inca de miercuri la festival, care se va intinde si pe parcursul acestui weekend.

Atmosfera de la festival e lejeră, o parte din filme fiind proiectate chiar de la prima oră, în Gara Fluvială, transformată în cinematograf cu ajutorul unui ecran de proiectie si al unor pufi (îi stiti, de la Fabrica de Pufi).

Pentru cei care nu au mai fost la Cetate, experienta personală este, chiar și după multiple vizite, extrem de puternică. Locul este chiar pe malul Dunării, curtea pensiunii (dacă pote fi numit acest loc) fiind un imens spatiu deschis, cu sculpturi si „artefacte” inspirationale de tot felul.

Locul imi aduce aminte de copilarie, de zilele petrecute la pescuit, de la Gropeni în amonte, unde pădurea de plop ascunde tot felul de specii interesante, care asteapta sa le gasesti. Iar participanții la festival, cu mai pușine inhibiții, deja au servit aici, cu ochii spre malul bulgăresc, plajă și baie deopotrivă în apa caldă a Dunării.

Si speciile nu întârzie să apară în pădure, dacă știi unde să le cauți. Broaște de lac mici și mari, brotacei, broaște rugoase verzi, gușteri și șopârle de iarbă completează tabloul unei lunci înțesate de viață (și de țânțari, desigur). Mai jos, un protret cu o broască mare de lac – Pelophylax ridibundus.

Pe inserat, filmele din Gara Fluvială se termină, nu înainte ca apusul să îți facă o invitație la plimbare și reflecții de toate soiurile.

Seara continuă cu impletituri culinare pe reier. Mircea Dinescu se ocupă personal de invitații săi, stropind cu vestitul suc de portocale în tava uriașă cu orez a la baltă, rețetă adaptată și adulată de toti mesenii.

În tava imnesă se învârte cu o lopată, în vreme ce mesenii nu mai contenesc cu fotografiile în jurul focului. Cum arveni vorba, e greu să găsești un unghi bun.

Și pentru că pofta vine mâncând, Cosmin Dragomir, istoric culinar la vârstă fragedă, cum îi place să se autocaracterizeze, povestește seară de seară din istoriile culinare ale românilor înainte de fiecare masă, spre extazul unora (ca mine) și disperarea celor cu adevărat flămânzi, pentru că știți că arta (și mai târziu cultura) a(u) apărut, ironic, după ce mațul se va fi săturat.

Nu închei acest mic fotoreportaj (pentru că este inutil să încerc să redau aici atmosfera festivalului sau să fac cronici de film, cel mai bine este să veniți direct și să nu mă credeți pe cuvânt) fără să vă arăt un țest metalic găsit într-o gospodărie din zonă, în mica mea incursiune de culturalizare gaastronomică din zonă.

Oltenia este o zonă cu multă tradiție culinară și este minunat că astfel de festivaluri ancorează veșnicia născută la sat în realitatea culturală a vremurilor.

Până la următorul festival de film (balcanic sau de altă orientare), vă doresc lingură plină și sete de film.

Facebooktwitterpinterestlinkedinmail

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu