Singur în sălbăticie (sau un fel de Alone Casting Tape)

Povesteam luni pe blog că am primit o provocare: de a sta o noapte singur, într-o pădure care nu mi-era cunoscută dinainte. Acum, după ce s-au linistit apele și a răsuflat și mama ușurată, vin cu povestea în detaliu, că mulți au rămas curioși de cum s-a întamplat și ce și cum etc.

Povestea începe de la un telefon pe care l-am primit cu doar câteva zile înainte de la History România:

– Doru, ai vrea să-ți testezi cunoștintele de supraviețuire într-un loc pe care nu-l cunoști, într-o pădure din Romania, în care să stai singur și să încerci să te descurci doar cu câteva obiecte pe care ai voie sa le iei cu tine în rucsac?

– Păi… să mă gândesc puțin… ce întrebare e asta, clar vreau!

Aveam să aflu mai târziu că ce am încercat eu să fac timp de 24 de ore a fost, de fapt, un test al capacităților mele de a ma descurca singur in pustietate, pentru a simula o mica parte din experienta concurentilor din show-ul „Singuri” (Alone) difuzat de History. Acestia trebuie sa supravietuiasca intr-un loc salbatic (in sezonul 3, care se lanseaza weekendul acesta, locatia este Patagonia, o regiune din America de Sud), izolati unul de celalalt, in conditii extrem de dificile: fara un adapost, fara hrana si, mai ales, fara niciun contact uman. Cine sta cel mai mult singur in salbaticie primeste un premiu substantial de 500.000 de dolari.

Pentru ca era tardiv pentru mine sa ma inscriu cu un “casting tape” la sezonul 3 al show-ului, cum se face in mod normal, am acceptat sa fac si „varianta mini” a acestei experiente, in primul rand pentru mine, sa vad daca ma descurc.

Cei care ma cunosc de mai mult timp imi stiu apetenta pentru calatorii in regim “in the wild”. De data aceasta însă, nu am avut prea mare control asupra modului în care urma să se petreacă acțiunea.

Am fost pus în fata unei situatii „aproape” de supravietuire, singur, în padure: am ajuns la o pădure noua mie, pe care nu o cunoșteam, iar vremea nu mi-a fost deloc un bun aliat. Drumul de la locul unde am fost lăsat până la padure era un imens glod, iar banuielile mele s-au adeverit: o mare parte a pădurii era inundată, iar ploaia doar ce se oprise. Aveam, asadar, de facut focul si adapostul si “aprovizionarea” cu mancare dupa ploaie.

Am incercat sa gasesc pe drumul spre locul de tabara (care urma sa fie la adapostul lizierei, ca nu e bine sa stai in camp deschis) ceva iască. Si am găsit: scaieti de peste iarnă rămași nedeschiși de sticleți, dar… erau leoarcă. I-am luat cu mine, in speranta ca o sa ii pot folosi cumva.
Pana sa intru efectiv in padure, am dat de urme de animale. Mistreti, bursuci si vulpi traverasera drumeagul plin de noroi pe care mergeam si pe care nu exista nici un semn ca fusese cineva recent prin zona, pe jos sau cu masina.


[Urme proaspete de mistreț pe drumul spre pădure]

Apoi, bucurie mare: am gasit doi corcodusi salbatici, plini de fructe. Corcodusele erau verzi si acre, asa ca am decis sa nu pierd vremea acum si sa ma intorc la noapte pentru cules. In salbaticie, fiecare secunda de lumina conteaza si, cum soarele era gata sa apuna, am iutit pasul.
Ajuns in dreptul padurii, am ocolit zona inundata pentru ca, intr-un final, sa gasesc un drum greu vizibil, care probabil ducea la o exploatare forestiera. Padurea parea extrem de compacta, iar stejarii (care erau principala esenta prezenta in acest parchet de padure) se prezentau ca un zid de nepătruns, dar, după ce am invins etajul de subarboret, am ajuns pe drumul forestier pe care îl văzusem, evitând marea baltă din dreptul intrarii de la lizieră. Asta m-a costat scump: trecand prin desișul de pe margine, m-am facut ciuciulete in cateva secunde, stare care s-a perpetuat pe intreaga seara.

Mergand pe drumeagul din padure, dupa nici 50 de metri am ajuns intr-un luminis. Aici, fix in mijlocul acestuia, trona un mare stejar uscat, lovit poate de trasnet (coronamentul ii lipsea cu desavarsire). L-am verificat si era uscat bocna. Iata lemn bun de foc, mi-am zis. Asa ca am decis sa fac tabara aici.

Am infipt cutitul intr-o crapatura a stejarului si mi-am atarnat rucsacul de el. Nu mi-a fost greu sa adun, pret de jumatate de ora, suficiente vreascuri de foc. Padurea, na ca orice padure, avea uscaturi, doar ca erau… cam ude!

Am sortat repede ce era lemn uscat de ce era lemn inca verde (erau multi paducei rupti de furtuna sau poate de rumegatoare, oricum, culcati la pamant dar inca verzi, cu frunze). Am decis ca acesti paducei si alte trunchiuri subtiri vor fi buni pentru incropirea adapostului. Intentionam sa fac un pat de vreascuri pe care sa-l acopar cu frunze, dar nu inainte de a ma apuca de foc. Scaietii culesi de mine erau inutilizabili. Asa ca m-am apucat de foc, folosind aschii de stejar din stejarul uscat. Tot bocanind eu si cu cutitul si cu toporul, am reusit in primul rand sa deranjez un liliac care se odihnea in interiorul trunchiului uscat, apoi am reusit sa crap manerul cutitului batand cu toporul in el si sa ii rup si varful, pentru ca in final sa imi iasa si a treia boroboata: m-am taiat la un deget incercand sa fac aschii pentru a aprinde focul (dar am pus plasturele din trusa de prim ajutor si mi-am continuat munca febrila de a produce aschii uscate pentru foc).

Și tot umbland eu dupa lemne prin zonă, am gasit si prima sursa potentială de proteine. O broasca rosie de padure (Rana dalmatina) pe care am capturat-o imediat. De aici am tras concluzia, cumulată și cu indiciile oferite de esentele de arbori prezente în pădure, ca eram într-o padure sudica, nu in arcul carpatic (probabil Dobrogea, Comana sau undeva in Teleorman poate, dar nu mai sus). Am decis insa ca e pacat sa omor broscuta nevinovata (care nu era nici macar un adult baban, ca sa merite), dar am notat-o la reusite in caz de supravietuire pe bune. E mai simplu sa prinzi amfibieni decat pesti. Daca aveti o problema de gust este preferabil sa ramaneti acasa oricum. 🙂

O oră mai tarziu si cu pretul unul deget zdrelit, focul meu se inalta vesel deasupra lemnelor ude. Degeaba ai cremene si ai sute de incercari inainte. Cand totul este ud, aprinderea unui foc sub presiunea timpului (se lasase deja seara) nu e lucru de șagă.

Dar nu aveam timp de pierdut: noaptea deja se lasase si trebuia, escortat de sutele de tantari, sa imi fac adapostul. Am realizat o impletitura de vreascuri asezate strategic sub niste tufe inalte de paducel, peste care am asternut ramuri infrunzite de alun (in luminisul creat de stejarul uscat se crease loc luminos pentru ele), dar am ales cu grija ramurile, rarind mai multe tufe pentru a nu strica de tot acele tufe.

Am pus si prelata, folosind ghemul de sfoara (am folosit practic tot ce imi alesesem de acasa – 10 dintre cele 100 de obiecte permise), si… iată adapostul meu. L-am fotografiat cu greu, în noapte, lăsând ședința foto pentru dimineață. Am pus toate lemnele pe foc, să nu se stingă și m-am invelit in sac, iesind din bocancii uzi, mai degraba din cauza transpiratiei decat faptului ca ma fataisem prin iarba uda. Oricum eram leoarca de la efort, dar macar sacul era uscat.


[asa arata culcusul meu la miezul noptii, cand l-am terminat]

Am adormit legănat de cantecele privighetorilor si de sunetele stridente ale unui huhurez mic, specie ce mie personal mi-e atît de dragă. Orice om nepregatit in zona asta însă… ar fi stat de veghe probabil toata noaptea, eu in schimb am adormit ca un prunc… 🙂

Și… m-am trezit în niște sunete asurzitoare. La nici 7 dimineata, un mistret facea ca toate visele prin padure, iar sunetele, stiti bine, se propagau din toate partile. Mi-am tras toporisca langa si am asteptat. Sunetele s-au indepartat usor-usor, iar eu am rasuflat usurat.


[Si iata mai pe lumina, de dimineata, cum ma organizasem peste noapte]

Si iata si un detaliu: peste vreascurile mai verzi am plasat ramurile de alun, care fusesera centrifugate in prealabil pentru a le usca. Ele au amortizat (nu in totalitate) taria crengilor impletite, oferind si protectie termică (intercalarea straturilor de frunze tine o perna de aer fata de sol si opreste curentul)…

Locul de foc l-am pus la cativa metri distanta de locul de adapost – si aici se cuvine să fac o paranteză… În mod normal se pune lângă “patul” de vreascuri de păducel, dar fiind luna mai, nu era așa de frig afară, în plus riscam să rămân prea mult timp în fum, ceea ce nu e deloc plăcut noaptea. Pe de altă parte, focul de lemne ude parca a mai alungat norul de țânțari din poiană.


[Se poate vedea amplasamentul focului față de culcușul improvizat din vreascuri de păducel, ramuri de alun și prelata legată strategic de patru arbuști. Fotografia e făcută dimineață, am pus-o sa ilustrez ideea de mai sus]

Pe drumul de intoarcere, la 10 metri de tabara, am gasit si niste leurda. Am realizat ca nici nu mancasem din ratia de biscuiti luata cu mine. Ma inghiontea foamea, am urat sanatate broscutei lasate de cu seară de izbeliste prin padure, am strans echipamentul si m-am indreptat spre locul de iesire stabilit. La intoarcere, am facut abuz de corcodusele verzi, care au stins bine cu acreala si amareala de rigoare gustul tare al usturoiului salbatic. Si stau și mă gândesc că as mai fi stat o zi sau două, sa vad cum e pe bune sa supravietuiesc singur intr-o padure necunoscută…

Am ajuns acasă teafăr (dacă nu punem la socoteală tăietura de la deget). A fost o noapte plină de invataminte, desi nu sunt la prima seara petrecuta singur in salbaticie, si care mi-a oferit ocazia sa-mi testez serios abilitatile care m-ar recomanda pentru serialul “Singuri” de la History Romania. Am respectat cerintele exercitiului (ma rog, nu neaparat in ordinea asta): mi-am gasit de mancare, am facut focul cu greu din motive de lemne si vegetatie uda, mi-am facut un adapost destul de confortabil , mi-am stricat cutitul (nu de tot, dar cat sa invat ceva din asta), mi-am trosnit un deget, am vazut pasari si animale salbatice, am gasit urmele altor animale, le-am ascultat sunetele si trilurile noaptea, am strans tot ce aveam si am plecat cu bine spre casa. Si cred ca stiu cu aproximatie zona tarii unde am fost „cazat”, doar ca nu pot sa va spun.

Cu alte cuvinte, a fost totul bine. Au fost 24 de ore, nu zile sau luni, cat stau participantii serialului “Singuri”, insa a fost un test si nu chiar cel mai usor, mai ales avand in vedere vremea de ieri. Data viitoare, adica la sezonul 4 din „Singuri”, poate chiar ma bag cu un casting tape serios, cum se face pentru „calificari”.

Insa, pana atunci, vreau sa vad cum se descurca participantii din serialul de la History. Noul sezon, filmat în Patagonia (America de Sud), începe duminica aceasta, la ora 22:00. Până atunci, filmul (e nitel sacadat, dar, dupa cum stiti, nu sunt cameraman profesionist)

Facebooktwitterpinterestlinkedinmail

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu