Expediția „Goodyear 4×4 Winter Experience” a ajuns în Apuseni weekendul ce a trecut, cu ajutorul unei minicaravane Mercedes de la Tiriac Auto. Așa cum am promis de la plecare, am încercat să creionăm în cele două zile și jumătate de bălăurit doar câteva din itinerariile posibile în acest superb colț de Românie care se păstrează autentic, in pofida presiunii civilizației moderne.

[această fotografie am lăsat-o la rezoluția originală, e cam mare dar puteți să o folosiți pentru wallpaper dacă vă trebuie :D]

Plecat-am nouă, pardon zece de la Târgu Mureș încolo, de unde am luat câștigătorul concursului Goodyear (prima ediție, atenție că sunt încă trei), și de la prima rază de soare a dimineții am plecat prin județul Alba. Gândul îmi era la fructele de padure, dar și niște porumbele sunt foarte bune, deși se găsesc și la câmpie.

Aceste bobițe le-am găsit la poalele Calcarelor de la Ampoița. Niște formațiuni pentru care ne-am abătut doar un kilometru din drumul principal.

De aici am ajuns într-o zonă ceva mai umedă. Toamna își intrase de multă vreme în drepturi în Apuseni.

De dimensiuni modeste, dar cu un desen deosebit, melcii fosili din rezervația fosiloferă „Dealul cu Melci” ne povesteau pe mutește despre trecutul demn de ispravă al acestor meleaguri. Melcii sunt bine profilați, în relief în unele locuri.

A venit apoi ora prânzului. De acasă eram cu gândul la balmoș, cu care aveam să ne îndeletnicim la Mama Uța (nu râdeți, chiar există!)

Balmoșul merge și gol, dar puteți stinge cu o murătură deosebită: merișoare și afine murate. O murătură la limita desertului, plină de antociani și alți nutrienți 100% naturali.

În imagine, o meliță, Mircea și mama Uța (v-am zis că nu e un nume găsit de fetele de la marketing, ci chiar cea care a ținut atâția ani restaurantul deschis.)

Apoi, fuguța la Poarta lui Ionele. O peșteră reamenajată, cu galeria de sus închisă datorită unei colonii de hibernare de chiroptere (lilieci), predominând o specie rară, liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii). Eu, nițel mai atent, am ochit și un exemplar solitar. Era un Rhinolophus ferrumequinum, o specie dragă mie, mai ales că incă sunt membru la Clubul de Speologie Rhinolophus Lupeni.

Această peșteră are debit intermitent, fiind o peșteră debitoare, maximul de debit neputând afecta amenajarea turistică actuală. Practic peștera poate fi vizitată tot timpul anului, chiar și când este inundată. Ieșirea de afară se face printr-un con dejector inerbat, acoperit cu tuf calcaros. Iată cum ar trebui sa o vedeți dinspre sosea, în perioada de debit maxim (primavara, cand se topesc zapezile).

De aici am continuat prin Cheile Ordancușei, drum asfaltat de câțiva ani care duce prin ocoale spre Peștera Scărișoara. Și aici am găsit aceeași amenajare modernă.

Scărișoara pastrează același aer mistic al marilor ghețari europeni. O relicvă din ere glaciare indepărtate, gheața de aici fiind datată ca având vârste cuprinse între 3500 și 5000 de ani.

Nu puteam să plecăm din inima Țării Moților fără să ascultăm peste dealuri tulnicul doamnei Paraschiva Petrușe din Pătrăhăițești.

Și sunetul acela se aude, fraților, de la o casă moțească la alta. Și știți că ăștia au vecini și la 10 kilometri 😉 Iată cum se aude tulnicul în mâinile unei localnice pricepute.

A doua zi am luat-o din loc, cu destinația Mogoș.

Am oprit la un mic popas într-un loc de priveliște.

Deși începuse să plouă mocănește, vietățile încă mișunau. Iată pe mâna mea o călugăriță (Mantis religiosa).

Un rapid portret înainte de a pleca spre Mogoș.

Drumul e pitoresc, pe alocuri asfaltat, dar unde poți vedea de la privelisti minunate până la animale stranii orășeanului.

Un alt mic portret…

Și încă unul…

Apoi, la masă! Ne aștepta doamna Itu, o alta moață (sper că e corect termenul :D), cu paharele de vișinată pregătite inainte de o masă tradițională in aer liber.

Cu sărmăluțe la cuptor…

Cu plăcinte coapte pe „lespede” – o plită de fier turnată la fabrica de la Cugir, pe timpuri…

De acolo am revenit spre Alba Iulia prin Cheile Cibului, un drum pitoresc și aproape asfaltat, dar de dificultate usoară spre medie datorită traseului sinuos dintr-o parte în alta a platoului calcaros în care sunt săpate Cheile Cibului…

După care am revenit în natură, a doua zi dis de dimineață. De această dată, adanc în inima Cheilor Râmeților.

Evident, costumați de scandal, am continuat traseul… prin apă.

Dupa care a inceput sesiunea foto:

Puțin deep water solo în neopren, la 5 grade, în noiembrie, nu are cum să ne strice, nu?

Apa, vă asigurăm, era caldă, numai bună de baie. Era așa caldă că ne ieșeau aburi din cagule 😀

Ultimele cadre cu podul natural din Chei și am fugit spre casă. Țara Moților este demnă de a figura pe lista oricarui doritor de vacanță activă, dar și cu puțina tradiție în pachet, într-un mix de neuitat.

Expeditia Apuseni face parte din seria de expediții 4×4 Goodyear Experience cu sprijinul Tiriac Auto.