Cred ca de-a lungul timpului am trecut de niste zeci de ori prin Horezu. Numai in anul 2000, cand m-am apucat eu de speologie, cred ca am fost de vreo 20 de ori la Lupeni. Stiam drumul Pitesti – Ramnicu-Valcea – Horezu – Targu-Jiu – Defileul Jiului pe de rost, casa cu casa, curba dupa curba. Din tot acest traseu, Horezu era localitatea cu farfurii pe pereti. Era un loc despre care stiam prea putine: ca pot opri la benzinarie, pot face stanga spre Craiova sau pot lua o oala pentru vreun amator de ceramica. Ziua de ieri insa mi-a demonstrat ca si un loc prin care ai trecut de nenumarate ori poate fi o revelatie si o experienta unica.

Cei doi mesteri populari (sot si sotie sau sot si amanta de la complexul Europa cum glumea sotul) pe care i-am cunoscut, Laurentiu si Nicoleta Pietraru, de loc chiar din Horezu, mi-au demonstrat ca olaritul e treaba serioasa si munca naibii, ca sa zic asa. Am trecut pragul magazinului usor contrariat: de regula din astfel de magazine iesi la fel de cornut cum ai intrat, cu o tingire, o oala de copt sarmale sau vreo ulcica frumos colorata, crezand ca “l-ai facut” (a se citi ai negociat) pe vanzator. Si arareori ai norocul sa dai chiar peste “producatorul” suvenirului, care in multe cazuri aluneca spre comercial sau prea comercial.

Laurentiu mi-a marturisit ca nu prea ii plac chinezii. E normal, chinezariile si globalizarea in general ingroapa aceasta fiinta a poporului roman sub un maldar de plasticaraie, confectii de calitate indoielnica si chiftele de vaci tocate cu totul. Cu trecerea timpului si afundarea in capitalismul salbatic autohton, incepem sa apreciem din ce in ce mai mult o ciorba de cocos, o oala de lut facuta de tine si pictata dupa arderea intr-un cuptor facut de mesteri, o tocana facuta la ceaun, la foc facut pe pamant sau un bici impletit ori un buha mesterit chiar de mana ta. Strambe cosmopolitii si snobii din nasucurile lor de mall, pe mine nu ma va interesa: intoarcerea la traditie e un demers firesc in slefuirea ta ca parte a unui popor de care de fapt esti mandru si de care nu vrei sa te lepezi.

Da, pana ieri credeam ca toata treaba asta cu olaritul e o treaba de fete, o fitza maxima a celor care cica o dau pe traditii (dar in capul meu doar asa, de dragul traditiilor). Se pare ca la fiecare astfel de experienta viata iti mai intoarce un dos de palma si iti arata cat de ingust esti daca pleci de acasa cu idei preconcepute.

Dupa o scurta scanare a obiectelor de vanzare (din care am pus si eu deoparte cateva farfurii cu cocos – un simbol de vaza al ceramicii de Horezu), am intrat in atelier, unde un mester murdar de lut din cap pana in picioare (am zis initial ca e vreo pestera in zona) invartea aparent intr-o mare sila de o roata, iar mainile sale glodite tuguiau in 2-3 minute oale, ulcele si farfurii care aveau sa apuce ulterior calea uscatului, arderii in cuptor si in final incondeiatului. Ana Iuga de la Muzeul Taranului Roman ne-a facut o mare supriza, aranjand cu acesti mesteri populari o sesiune de creatie la roata, astfel ca pe rand, toata echipa Redescopera a trecut pe la roata, zamislind din pamant intunecat opere de arta, care mai de care mai caraghioase (si o sa vedeti cine a fost campionul suprem al esecului).

M-am apropiat razand de roata olarului, m-am scalambaiat in toate chipurile, refuzand sa cred ca olaritul asta e totusi o treaba serioasa, o indeletnicire ancestrala si un bun prilej pentru oamenii locului de a castiga o pine facand oamenii fericiti. Intr-un cuvant ma indoiam de autenticitatea acestui obicei, de veridicitatea acestei traditii, renegandu-mi poate fara sa imi dau seama pana acum chiar o parte din mine. M-am mazgalit cu ocru pe fata, mi-am dat cu caolin pe nas (caolinul e acea argila extrem de fina din care chinezii faceau inca de acum cateva mii de ani portelanuri), am facut un super cotet (deranj) in atelier, mi-am pus doua sorturi pe mine si mi-am facut mustati din argila. Dar cand m-am pus pe invartit la oala aia mi-am dat seama ca nu-i lucru de saga: o prima incercare nereusita si am luat-o de la capat, cu o noua bucata de lut, dar in zadar. Rezultatul final nu a fost o oala, ci un fel de recipient. Din categoria OZN.

Nicoleta, gazda si antrenoarea noastra in olarit, a zambit si a dat “save as” ctitoriei mele, asezand-o cu respect pe o policioara unde tronau surate ale colegilor de Redescopera Romania, mult mai inchegate, simetrice, cilindrice si mai aproape de normal decat acest Quasimodo al oalelor artizanale, creat de mine (si asta dupa indelungi eforturi). L-am comparat pe Quasimodo cu celelalte creatii ale colegilor: nicio sansa. Era ca si cum ai compara cocosatul care sta cu mana intinsa in poarta cimitirului cu fetele din calendarul Pirelli. Si cum cocosatul meu nu a avut o poveste la el, nu a primit decat huiduieli, in vreme ce fetele Pirelli facute de colegii mei au triumfat, mergand spre cuptorul de ars oale, in care si o echipa de fotbal ar putea face baie.

M-am ridicat spasit, depasit si smerit: lutul de Horezu – Doru 1-0. “O sa mai vin sa ii arat eu lui” – acesta e sentimentul care te incearca dupa ce “produci” o oala sau un alt recipient la roata olarului, indiferent cat de bine sau de prost ti-a iesit. Iar acest “o sa mai vin” in cazul meu este “o sa il sun pe Laurentiu sa ii fac un blog in wordpress”, ca tare are nevoie sa arate si pe Internet berbecilor ca mine ca olaritul e o traditie frumoasa, o ocazie de joaca serioasa si un prilej de reapropiere de radacinile pe care le credeai uitate.

Pana atunci Quasimodo de Horezu ramane de straja, dovada vie e stangaciei unui om certat cu caligrafia, mestesugului si indemanarii in general. Dar ce, voi nu chiuleati de la orele de atelier? Asta e, poate la batranete sa-mi vina mintea la cap si sa pot si eu sa fauresc lucruri (care sa iasa si bine din propriile maini).

Ii gasiti pe cei doi mesteri Nicoleta sau Laurentiu Pietraru in centrul localitatii Horezu, la telefon 0723212327 (o sa inlocuiesc acest telefon cu adresa blogului cand va fi gata), si e bine sa faceti o rezervare, pentru ca lutul trebuie pregatit din timp. In horezu sunt doua tipuri de mesteri: mesteri olari – artistii care lucreaza oalele, respectiv mesteri lutari, care pregatesc lutul. Daca mai adaug si faptul ca in aceasta vara Laurentiu inaugureaza un atelier in care oricine poate veni sa lutareasca si sa olareasca (cu un telefon in prealabil), cred ca nu mai aveti niciun motiv sa nu opriti in Horezu.

Si veti vedea apoi oalele si farfuriile frumos atarnate pe peretii caselor din Horezu cu totul altfel.

Redescopera Romania este un proiect Petrom, sustinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45 si Muzeul National al Taranului Roman