Am gasit recent o fotografie superba realizata de Eliz Anghel cu un pitigoi codat. O gasiti pe reteaua aia sociala mare si albastra. Dar tot acolo, in comentarii, un cetatean „oarecare” a comentat referitor la aceasta fotogafie ca nu ar avea ce cauta pe Facebook, pentru simplul motiv ca Nea Țucutemberg a creat Facebook pentru oameni, pentru fotografii cu oameni, nu cu lighioane sau alte mascari.

Mai mult, intr-un exces de zel, cetateanul respectiv a afirmat, citez: „Piţigoiul nu e om. Omul nu e piţigoi. Am mulţi ani de presă scrisă, ca secretar general de redacţie, şi ştiu că o poză în care nu apare un om e nulă publicistic. Alţii pot fi de altă părere. Eu o să mor aşa.”

Sunt de acord ca omul macar e constient ca altii pot fi de alta parere, dar… voua cum vi de pare asta?? „o poză în care nu apare un om e nulă publicistic”…

Serios??

Fotografia a fost inventata pentru a surprinde fetele oamenilor? Publicistic, o fotografie de natura, de peisaj, de flora sau fauna este nula pentru ca nu e un om in cadru??

Din fericire ii impartasesc parerea lui Eliz. Nu-mi place sa fotografiez oameni, si m-am lovit de asta de-a lungul timpului. Da, o fac la teambuildinguri, o fac in iesiri pe munte, o fac la evenimente outdoor cu clienti si cu alte ocazii cand imi pun la dispozitie aparatura si cunostintele fotografice pentru uzul clientului sau al prietenilor.

Dar NU-MI FACE PLACERE sa fotografiez oameni. Oamenii (IMHO, desigur) sunt falsi in fata camerei foto (cu prea putine exceptii). Unii, ce-i drept, „cocheteaza” bine cu camera, dar pe mine personal acest lucru ma lasa rece. Am avut situatii in care s-au rugat fete foarte frumoase de mine sa le fac poze, s-au oferit inclusiv sa se dezbrace si le-am refuzat. Si, ma credeti sau nu, sunt cat se poate de hetero :). Inca nu am facut fotografie nud si ma gandesc serios in ce conditii as face asa ceva. Poate doar ceva legat de natura sau de ideea „omul si natura”.

Motivul pentru car enu-mi face placere sa fotografiez oameni este ca prefer oricand frumusetea si naturaletea unei insecte, soparle, pasari sau a unui mamifer. Imi pare rau, asta e preferinta mea. Ma face preferint mea o nulitate in fotografie?

Poate ca da, poate ca nu, nu stau sa ma autojudec. Ii las pe altii sa se bucure sau nu de cadrele mele. Iata un exemplu:

Acest cormoran mare (Phalacrocorax carbo) mi-a permis (acum cativa ani, la Sfantu Gheorghe) sa ma apropii la aproximativ 5 metri de el dupa o lunga si istovitoare urmarire prin apa de un metru, prin care eu ma furisam cu un halat de camuflaj pe mine (nu radeti, exista asa ceva :D). Dupa catva timp s-a plictisit sa fuga si a devenit curios de lucirea obiectivului telescopic de 500mm cu oglinda, mai ales ca era scurt si negru, nu lung si alb cum au profesorii (prietenii stiu de ce :D). Asa ca m-a lasat sa ma manifest plenar si mi-a permis sa intru in spatiul sau de siguranta. Asta ma innebuneste de fapt la fotografia de natura, nu fotografia in sine, ci acea relatie dintre om si lighioana in care lighioana lasa garda jos si ma lasa sa ma bag pentru o secunda in sufletul ei, secunda pe care o prelungesc eu apoi la infinit prin imortalizarea ei pe un card foto cu viteza mare de scriere. Ceea ce va doresc si dumneavoastra este sa traiti macar o data emotia infiltrarii in spatiul de siguranta a unei jivine care in loc sa se carabaneasca dracului spre inaltul cerului sau sa imi traga un gainat pe sapca ma lasa pret de cateva zeci de secunde sa-i fiu companion in balta verde si „inmiresmata”.

Asta este crezul meu despre fotografie si imi cer scuze ca nu am servit o redactie ani de zile sa pun un chip de om in fiecare cadru. Cate bordeie, atatea obiceie. In bordeiul meu oamenii nu prea intra in cadru, sau daca intra ii gonesc spre terasa cu bere rece.

Sunt curios ce parere au fotografii de natura despre asta. Sunt curios ce parere au cititorii mei despre asta. Chiar, voi ce parere aveti?