Pe o vreme de doi lei (săptămâna trecută vremea în București nu era deloc promițătoare) plecam în formație lărgită (maximul istoric al turelor #goodyear4x4, adică 4 mașini – trei Ford Kuga și un Ford Ranger -, 15 oameni) spre ultima redută necucerită din seria de șase redute sălbatice: Defileul Dunării.

Aflată la granița cu Serbia, zona are multe de oferit, iar cum noi aveam să parcurgem ultima tură din proiectul „Goodyear 4×4 Experience powered by Tiriac Auto”, ne-am gândit să exploatăm la maxim ieșirea și să ne întoarcem cu povești și fotografii memorabile.

Marșul de apropiere a fost prin inima Olteniei, oprindu-ne la dus după Craiova, la Beharca. Aici, la Carul din Stele, ciorbele de curcan și zacusca de casă ne-au spus în treacat câte ceva despre bucătăria sudică a României. De aici, direcția Mehedinti! Am ajuns în podiș pe înserat, la fix cât să ne taie calea apele învolburate ale Topolniței, un râu domol altminteri, ce-și croiește drum prin calcarele din zonă. Și uite-așa, după o trecere prin vad cu Ford Ranger am ajuns în poteca dinspre peșteră, unde apele ne-au impiedicat să ajungem sa admiram portalul Prosăcului, daar… am notat pe caiet primul șarpe al ieșirii. A fost vorba de un sarpe de apă (Natrix tesellatta), care avea sa prevesteasca invazia de reptile pe care urma să o vedem sâmbătă și duminică. Înciudați, am tras in satul Jupânești la oameni buni și primitori. Tudor (din Republica Moldova) și Marius (din republica Dej) ne-au așteptat cu o plăcintă… dumnezeiască. Și cum eu deja căzusem în râu în încercarea încăpățânată de a traversa râul spre intrarea în peșteră, acest mic răsfaț culinar m-a mai îmbunat. Câteva cantece la chitară însotite de poveștile de rigoare și fuguța spre hotel. A doua zi de dimineață, planul a fost foarte clar: la Cazane, birjar! Am dat forjă mașinilor și am ajuns pe rând: la Tabula Traiana, vizibilă de pe malul nostru, apoi la mânăstirea Mraconia (unde am găsit șerpi de apă și primele sopârle de ziduri la doi pași de drum),

așa că ne-am dat mai aproape de ele să le facem vedete ca meritau săracele (in imagine, o șopârlă de ziduri – Podarcis muralis)…

la peștera Ponicova (unde alte ape mari ne-au zădărnicit planul de a ajunge repede și fără prea mare efort la intrarea in peșteră).

După vreo trei traversări de râu (unele cu ajutorul unor balustrade improvizate din lemne) și o coborâre cu emoții pe scara ruptă din traseu, am ajuns în patria melcilor și sopârlelor.

Și cum fotografiam eu melcul de zor, hop încă o șopârla de ziduri în cadru!

deci fuga iar după șopârla cea obraznică, atât de bezmetică încât era sa mi se suie în geanta foto…

La gura peșterii, o mică poveste despre legenda lui Iovan Iorgovan care a reusit sa răpună abia aici, la gura Ponicovei, balaurul pe care începuse să-l ia la ciomege încă din tura trecută, în Retezatul Mic, apoi am plecat iar la drum, nu înainte de a mai face o baie la picioare.

Am facut cale întoarsă și, după un drum destul de noroios prin pădurea verde din munții Almăjului,

am poposit la Morile de la Eftimie Murgu, restaurate si redate circuitului turistic dar și de productie

(aici sătenii încă folosesc morile acționate de apă pentru a măcina cerealele).

Evident, nu puteam încheia tura fără o vizită la proaspăt adusa în atenția turismului mondial, nimeni alta decât minuscula dar pitoreasca și înspumata cascadă Bigăr. O mică bijuterie a Banatului care speram să ne aducă turiștii aia pe care îi căutăm cu ardoare pe la târgurile internaționale de turism.

Retragerea, evident nu cea aureliana, s-a produs pe ruta Cazanelor, dar făcute în sens invers, nu înainte ca Bogdan, ghidul nostru local să ne povestească despre legenda pietrei Babacai, care spune că un voievod sarb si-ar fi legat aici sotia necredincioasă, spunându-i „Babo, kaji se“, ceea ce ar însemna „Nevastă, caieste-te!“)

și a cetății porumbeilor (Golubac Grad), care străjuiește malul sârbesc in lumina caldă a apusului.

A treia zi, în loc să plecăm cuminți spre casă, un nou ocol, cu folos: o vizită în polia Epuranului (o rară formă de exocarst) în căutare de faună nu ne-a adus nici țestoasele de uscat, nici pe cele de apă, nici vipera cu corn, specii endemice specifice zonei. Doar niște tritoni comuni ce au trebuit să stea la pozat pentru a ne ostoi nouă setea de fotografiat lighioane.

Apoi, dezastru culinar – în sensul bun, firește! Oamenii primitori de vineri (Tudor și Marius) doar ce tocmiseră de dimineață un gulaș la ceaun, făcut pe vatră,

lângă care au trântit „în scarba” o pâine de casă cu semințe și chimen care ne-a dat pe spate.

Am mâncat în sunet de chitare, cobze și viori (cum ar zice cântecul preferat al lui Tudor, „Ține-mi Doamne zilele”) și, după o nouă sedință foto cu insectele locului

și șopârle de ziduri (pentru că șerpii din zonă au fost prea rapizi pentru reflexele noastre amorțite de dimineață), am mers spre terminusul călătoriei noastre: comuna Ponoarele.

Aici, Podul Natural de la Ponoarele, una din puținele poduri/arcade carstice peste care trece un drum rutier (și national pe deasupra) ne-a așteptat cu o ofertă generoasă de subiecte foto: câmpul de lapiezuri, lacul Zăton (o ciudata estavellă ce are dublu rol, de izvor carstic și de ponor totodată) umplut aproape de maximul văzut de mine in 2011, dar garnisit bine cu specii endemice precum aceasta orhidee

sau ceata mare de insecte flămânde atacând mișeleste nectarul inflorescențelor de păducel înflorit (inclusiv aceasta ileană autohtonă).

Apoi, o vizită scurtă și la pădurea de liliac, care tocmai se refăcea după Festivalul Liliacului (nici nu vreau să mă gândesc câtă jumuleală, PET-uri și fum și-a luat săraca zonă de la localnici).

De aici, ușor ușor spre casă, unde doar un popas gastronomic demn de Gargantua si Pantagruel (cu ciorbă de bibilică și de iepure, chișcăre, fudulii, creier pane, uger de vacă la tuci și pepene rosu în plină primăvară) a putut sa continue la clădirea unui savuros rânjet pe fețele tuturor participanților.

Am încheiat (din păcate) cu turele de explorare in afara asfaltului din acest frumos proiect. Niște zeci de mii de kilometri și niște mii de fotografii stau mărturie că România e frumoasă și savuroasă și în afara localităților, a asfaltului și a civilizației.

Luați pas cu pas țara voastră și bucurați-vă de ea. Cât o mai avem. Altul moare și-așa n-are, ar zice bătrânii satului. Și cine nu are batrâni, să-și cumpere. Noi să fim sănătoși, bine că ni s-a întâmplat nouă seria de expediții 4×4 Goodyear Experience cu sprijinul Tiriac Auto”!