Unul din miturile legate de păsări este (și aud asta des mai ales vara, în deltă) este că păsările pleacă toamna și totul rămâne pustiu. Și da, o plimbare prin Deltă în februarie nu se compară cu una în mai. Dar asta nu inseamnă că mitul ăla nu rămâne un mit. Vă prezint mai jos câteva păsări care sunt mult mai ușor de observat iarna decât vara, iar pe unele din ele este improbabil să le vedeți la noi în sezonul cald.

[o rață fluierătoare (Mareca penelope) fotografiată din mică distanță, astfel că se poate vedea ciocul de culoare albăstruie]

În primul rând, geana la păsări mici. Sunt ușor de observat, multe specii coboară din nord sau de la munte și pot fi lesne observate, inclusiv în orașe. În imagine, un cânepar (Carduelis cannabina).

Câneparii nu sunt singurii care se adună în cete. Pițigoiul codat iarna nu poate fi văzut decât însoțit de alți semeni. Este, probabil, la originea expresiei „ceata lui Pițigoi”, deși nu e singurul pițigoi cu apucături „asociative”.

De la petrecere nu putea lipsi juniorul, pănțărușul sau ochiul-boului (Troglodytes troglodytes). O pasăre de talie mică, ce cântărește câteva grame (sub 10).

Ultima pasăre mică din selecția de azi este o specie mai greu de văzut la noi, doar în sudul țării. Cojoaica cu degete scurte (Certhia brachydactyla) este ruda apropiată a cojoaicei de pădure, cel mai ușor fiind deosebite prin tril, în rest fiind extrem de asemănătoare. Totuși, în acest cadru puteți distinge ciocul relativ scurt, gușa albicioasă și gheara posterioară lungă.

Ne mutăm pe maluri de ape pentru a vedea și alte păsări, de talie mai mare: rațele. Una din cele mai frumoase rațe ușor de văzut iarna este rața cu cap castaniu (Aythya ferina). Populațiile din nordul continentului vin să ierneze la noi, așadar iarna sunt în efective numeroase comparativ cu soznul cald. Ușor de văzut de la mare distanță datorită contrastului dintre cap și restul corpului, acest desen fiind valabil la mascul. Remarcați și ochiul roșiatic, tipic speciei.

Dimorfismul sexual este evident la această specie: femela de rață cu cap castaniu are penaj mai șters, dar pieptul este ciocolatiu. Această specie cuibărește și la noi, în toate zonele țării.

O altă rață frumoasă este rața fluierătoare (Mareca penelope), cu care am ilustrat și fotografia de cover a acestui articol. Este asemănătoare cu rața cu cap castaniu la prima vedere, dar ciocul cu tentă albăstruie, capul cu o tență aurie (mai vizibil în prima fotografie a acestui articol) flancurile cu irizații fine, metalice și penele din coadă o fac ușor de diferențiat de alte rațe de la noi. Masculii scot din când în când un fluierat/șuierat, fenomen care a dat și numele speciei.

Femela este la fel, mai ștearsă, dar ușor de distins de cea cu cap castaniu pentru că nu are ciocolatiu pe piept și are penaj evident mai pestriț. Această specie nu cuibărește la noi. Am prins-o și pe ea în lumină bună, așa că v-o prezint mai jos.

A treia frumusețe plutitoare pe care o prezint în această mică selecție este rața lingurar (Spatula clypeata). Ciocul este tipic speciei, majoritatea denumirilor din alte limbi făcând referire la acest cioc puternic, masiv, adaptat pentru scotocit (foraging) în vegetația acvatică sau în mâl, după caz.

Femela, și ea tot pestriță, dar cu același cioc proeminent, care o face inconfundabilă, chiar și de la mare distanță. Eu am avut noroc să o găsesc și pe ea aproape, la ora de budoar, când își aranja penele. Această operațiune este efectuată des de toate rațele, fiind o plăcere să le privești cum se aranjează, pană cu pană. Și această specie cuibărește în Campia Română, Delta DUnării și Moldova, mai rar în interiorul arcului carpatic.

Nu pot să închid acest articol fără a prezenta și o gârliță, care este foarte asemănătoare cu gâștele, cu care se înrudește. Gârlița mare (Anser albifrons) este de fapt de talie mai mică decât gâștele domestice pestrițe, cu care poate fi confundață de la distanță. Ciocul cu alb și pieptul brăzdat de dungi negre (nu se vede în această fotografie, dar trebuie să mă credeți pe cuvânt) o fac ușor de deosebit de gâsca de vară, mult mai comună la noi. Nici gârlița mare nu cuibărește în România, fiind strict oaspete de iarnă.

Toate fotografiile de mai sus sunt realizate cu Olympus OM-D E1 mark II, în iarna ce tocmai vrea să se încheie dar nu prea (2020-2021). Chiar dacă pe calendar scrie primăvară, iarna încă este prezentă, măcar prin aceste speciile tipice sezonului rece. Cu puțin noroc și ceva mai multă plimbare, le mai puteți vedea.

[va urma]