Am plecat spre Retezatul mic cu o oarecare emoție. Era după multă vreme de când nu mai fusesem în sălbăticia Văii Jiului de Vest, o vale calcaroasă cu atâtea lucruri frumoase de revăzut și o sumedenie de amintiri pentru mine.
Retezatul mic (sau îi mai puteti spune și Retezatul calcaros, nu se supără din atâta lucru) este locul unde m-am apucat cu adevarat de speologie; locul unde am facut prima ascensiune pe blocatoare, locul unde am prins primul meu păstrăv cu mâna, locul unde am mâncat pentru prima oară ciuperci coapte pe piatră la foc, locul unde am bătut primul spit (un fel de ancoră cu expansiune folosită în echiparea puțurilor în peșterile cu verticale) și locul unde am facut primele mele fotografii serioase de peșteră. Ca de exemplu într-una din peșterile din Scorota:

Cu aceste amintiri încă vii, am plecat de dimineață din Bucuresti, pe o rută la fel de spectaculoasă ca zona de destinatie: traseul transmontan Brezoi – Voineasa – Vidra – Obârșia Lotrului – Petroșani. Atât peisaj de vară…

Cât și de iarnă…

Am găsit aici destulă zăpadă, dar și vestitori ai primăverii: o pereche de forfecuțe (o specie eminamente montană) ce nu s-au sinchisit de mine:

(îmi cer scuze pentru calitatea fotografiei, dar vremea a fost schimbătoare pe drum: am prins în acest weekend toate tipurile de nebulozităti și toate tipurile de precipitații, cât și toate tipurile de suprafețe de rulare pentru anvelopele ce ne-au purtat iarăși spre „noi aventuri și descoperiri”, deviza clubului meu de speologie, Rhinolophus Lupeni). Si iat[ de la ce vine numele clubului – denumirea în latină a unuia din liliecii des întâlniți în peșterile din zonă: Rhinolophus ferumequinum

Am prins și soare, și cer senin și albastru, și ploaie, și lapoviță, și ninsoare, și grindină. Iar drumurile au avut și sectoare cu asfalt bun, și cu asfalt „rău”, și macadam, și piatră (destulă), și pământ, și noroi, și zăpadă sau gheață. Peste toate am trecut cu emoțiile aferente și am ajuns în terminusul propus al acestei călătorii, izbucul Cernei.

Izbucul Cernei este locul de unde izvorăște unul din afluenții importanți ai Dunării din zona de sudvest a țării. Alimentat din ponoarele de peste munte, izbucul Cernei este dovada vie a uneia din cele mai suprinzătoare străpungeri hidrogeologice a apei în versantul de calcar: apele din Retezatul mic se pierd în ponoarele Scorotei, o zonă pe care aveam să o vizităm sâmbata dealtfel, pentru a reapărea albe și înspumate în valea de peste munte, într-o exurgență carstică studiată de decenii de specialiștii in domeniu: geologi, geografi, carstologi, hidrogeologi, peste care se adună speologii amatori, o categorie deloc de neglijat, care în timp au adus un important aport descoperirilor din astfel de zone.

Aici, lângă apele albe si limpezi ale izbucului (cu un debit de niste metri buni pe secundă), am facut popas pentru a mânca din merindele puse la dispozitie de amfitrionii nostri, cei de la complexul turistic Cheile Buții. Apoi am scormonit după faună: larve, insecte, dar și păsări sau rozătoare au fost surprinse de aparatele noastre agere.
La întoarcere, am oprit pentru o mică poveste și un cantecel două la chitară în vizită la unul din bunii mei prieteni din zonă, nea Friț, un om simplu care se înconjoară zilnic cu frumos și se bucură de măreția naturii. Nea Friț stă în Câmpul Mielului, undeva sub scocurile abrupte ce vin devale (scocurile astea nu sunt nimic altceva decât denumirea locală pentru văile inguste, de tip canion). Și poate ca unul din cele mai frumoase scocuri din zonă este Scocul Scorotei, un canion ingust și scurt, dar extrem de spectaculos, în versantul careia am vizitat și o pesteră, din păcate prea vandalizată pentru gustul meu. Am zăbovit câteva minute preț de două trei cadre: și cu oameni, și cu vietățile peșterii.
Duminică, incă de dimineață am reluat distracțiile aventuroase: după o scurta tura de fotografie macro în cheile Buții, soldată cu niste flori pline de brumă, am văzut Peștera de Gheață din Valea de Pești (o pesteră unde gheața provenită din precipitatiile abundente de peste iarnă, rămâne tot timpul anului, evident cu largul ajutor al intrării puternic descentente si a gurii de sac din zona vestibulară), apoi am părăsit nu fără regret Valea Jiului de Vest și am purces spre Petroșani, unde ne așteptau – tot de ceva ani – ultimele locuri frumoase de văzut din zona în aceasta miniexpeditie: Canionul Băniței si Peștera Cetatea Bolii.
Aici, lângă Petroșani, echipa s-a impărțit în două: eu împreună cu Carmen și Zdeto am mers sa cautăm faună și locuri frumoase pentru panorame în peșteră (asta este specialitatea lui Zdeto, trebuie să recunosc), iar Mircea, Răzvan și Cosmin au explorat (pe ploaie cu grindină!) canionul Băniței (care, evident, poate fi privit și de pe mal, dar este mult mai spectaculos explorat de la firul apei, într-un neopren de 5 mm). Din motive de prelungire a turelor foto s-a făcut prea târziu pentru a mai găsi deschis la piața din Petroșani unde am fi vrut sa ne înfruptăm din tradiționalii și gustoșii virsli (cârnați de oaie si vită, serviți perechi, cu muștar si pâine caldă), așa că ne-am mulțumit cu un popas în drum cu o tocană de vânat.
Drumul de întoarcere a fost tot pe Voineasa, pe o vreme superbă, neintâlnind decât trei mașini pe contrasens în aproape 200 de kilometri de traseu asfaltat. Așa că… deviza acestei expeditii a fost: „Vrei să scapi de aglomerație în trafic? Mută-ți biroul și casa în Parâng (sau în Retezat, unde între izbucul Cernei și Câmpul lui Neag am vazut o singura mașină, și aia staționată).

Nu inchei acest articol fara cateva sugestii de trasee în zonă:

Petroșani – Lupeni – Câmpul lui Neag – Câmpul Mielului – Câmpușel – Izbucul Cernei – Bîile Herculane. Un traseu ușor, neasfaltat doar între Câmpușel si Cerna Sat. Un traseu peste munte, practicabil cu orice mașină 4×4 din aprilie in decembrie (interesați-vă totuși in decembrie, respectiv aprilie despre starea avalanșelor…)

Lupeni – Valea de Pești – Cheile Sohodolului – Targu Jiu – Bumbești – Lupeni. Un traseu mediu, impracticabil iarna, de tip circuit, mai usor de făcut dinspre Valea de Pești spre Cheile Sohodolului. Minim 4×4 și gardă bună la sol. Pe urcare recomandat și reductor.

Petroșani – Obârșia Lotrului – Transalpina – Rânca – Novaci – Bumbești – Petroșani. Un alt circuit, preponderent asfaltat, dar foarte spectaculos (împreună cu Transfăgărășanul est eunul din puținele drumuri de altitudine din țară – la peste 2000 de metri). Impracticabil iarna, cand este inchis sectorul Transalpina. Recomandare: minim anvelope de iarnă, A/T sau M/T indiferent de anotimp, preferabil reductor sau două mașini în traseu.

Petroșani – Obârșia Lotrului – Oașa – Sebeș. Un drum asfaltat, dar foarte pitoresc. O variantă bună pentru a evita Hațegul în traversarea catenei carpatice dacă veniți dinspre Severin/Motru/Tărgu Jiu.

Petroșani – Obârșia Lotrului – Șugag – Jina – Rod – Săliște – Sibiel – Sibiu. O altă variantă bună pentru a evita Hațegul în traversarea catenei carpatice dacă veniți dinspre Severin/Motru/Tărgu Jiu, poate mai pitorească decât precedenta, parțial asfaltată. Nu mai știu acum starea tronsonului Obârșie – Jina – Sibiel, dar era cu piatră, deci practicabil pentru orice 4×4, nerecomandat iarna decât cu dotari similare celor descrise mai sus la traseul Transalpina.

Cheile Buții – Cabana Buta. Un traseu dificil, recomandat în mai – octombrie, preferabil vara, după câteva zile de vreme frumoasă. Echipări necesare – minim anvelope A/T (dacă aveam Ford Ranger, îl încercam acum, că aveam vreme bună), reductor, minim două mașini participante, ideal și un troliu pe una din ele în caz de ceva neprevăzut. Drumul e rău, cu rampe „nervoase”, cu multe pietre mari în drum și cu zone alunecoase (piatră udă, păcătoasă pe urcare), dar se poate face cu atenție, de către soferi cu experiență pe drumuri „rele”.

Urmeaza alte două ture poate mai spectaculoase ca aceasta: una în zona Saschiz – Sighișoara – Făgăraș (rămăsesem dator cu vizitarea zonei din nordul Brasovului după expediția de la Fundata – Ciucaș), și ultima în Cazanele Dunarii (la care puteați să veniți și voi dacă participați la concursul Goodyear), într-unul din cele mai spectaculoase defilee din Europa (care se mai laudă pe bună dreptate și cu o biodiversitate aparte: multe specii endemice de floră și faună). Dar revin după Paște cu detalii.

Până una alta: Pașteți fericiți! 🙂