Ii urmaream miscarile cu atentie. Sfida orice curs de ritm, uneori si gravitatia si adesea surprindea toata lumea prezenta la concert prin iesirile sale din ritm. Era acolo, sus pe scena, impreuna cu cvasisiamezul sau, ca sa zic asa, cu care isi incrucisa din cand in cand miscarile, spre bucuria si in ovatiile celor aflati la concert. Desi toata lumea fredona ce canta Artanu, de fapt adevaratul star era undeva in spate, dictand mersul fiecarei melodii.

Da, era unul din nenunaratele concerte cu formatia Timpuri Noi, cel despre care va povestesc petrecandu-se pe o sena improvizata din clubul-terasa Piranha, din complexul studentesc Regie. Si motivul pentru care mergeam la atatea concerte cu Timpuri Noi, pe langa melodiile mele preferate, era si placerea mea ascunsa de a cauta cu privirea pe scena acel lucru care ma va bucura ani de zile privindu-l alaturi de mine. I-am zarit silueta de cateva ori in vreme ce decibelii bubuiau in cap. Toata lumea de la concert era atat de putin atrasa de rotunjimile sale, incat am inceput sa-i urmaresc miscarile cu atentie. Si ce miscari… Se unduia si aproape se rupea sub mana care ii dicta cum sa se miste. Dupa ultima melodie din concert mi-am luat inima in dinti si am ajuns cu greu in primul rand, asteptand nici eu nu stiu ce.

Si iata ca miracolul s-a produs. Artanu era prea preocupat sa prezinte trupa si nu a apucat sa remarce prea bine ce se intampla in spatele sau. A venit, a facut doua tumbe in aer si s-a aruncat in aer… Dupa doua trei tumbe s-a trezit… in mainile mele. L-am cuprins  iute si ferm, incolacind toate degetele in jurul sau si m-am retras din primul rand, protejand aidoma unui jucator de fotbal american mingea, alergand cu prada in spatele salii…

Anii au trecut si a sosit momentul despartirii. Azi vand batul de percutie prins la acel concert pe Mercador.