Inapoi din weekend: Unele pesteri se dau trofeu

Iti planifici o tura cu grija, cumperi echipament, bati mult sute de kilometri si… te intorci acasa cu buza umflata. Aceasta este povestea unei pasiuni. De fapt, a oricarei pasiuni. A avea o pasiune inseamna daruire. Nu poti trece pe acelasi plan pasiunea lecturii, a gradinaritului sau a confectionarii de obiecte din hartie (origami) cu o pasiune outdoor. Motivul este simplu: in primele trei cazuri, pasiunea iti este foarte la indemana. Pentru alte pasiuni insa, comoditatea nu face parte din program.

Ieri am incercat sa ajungem la o pestera superba. Pestera am mai vazut-o de cateva ori, dar mi-as fi dorit sa o vad iarna. Am luat Patrolul proaspat scos din service (de la GTC Auto, baietii care in aceste momente sunt in caravana de ajutorare a sinistratilor din Buzau, chapeau!) si am sters-o spre Mehedinti, unde sunt cateva pesteri cu apa impresionante. Dar socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ: drumul greu (a nins peste jumatate de metru de vineri pana sambata) si apa din pestera au facut tura impracticabila, iar obiectivul imposibil de atins. A trebuit sa ne intoarcem imbufnati spre casa, nu fara bucuria de a vedea o zona superba sub zapada, care i-a conferit o aura de un pitoresc deosebit. Doar ca am mers cam cu firca sa nu ramanem pe acolo, drumurile erau acoperite cu multa zapada iar nametii de pe margini ne-au pus in repetate randuri mari probleme la depasiri, intalniri fata in fata sau pur si simplu inaintare prin albul imaculat.

Va arat doar niste fotografii de pe drum, sa intelegeti ce inseamna sa bati atatia kilometri pentru o pasiune, kilometri grei care pot parea zeci de kilometri cateodata (pentru ca unii din acestia s-au facut cu 5 la ora, proptind iar si iar masina in nameti):

In curtea cabanei, zapada depasea un metru pe alocuri:

Asa arata masina sambata dimineata, dupa ce a nins toata noaptea:

Am ajuns cu greu la pestera ca sa constatam ca era impracticabila. Nu intru in detalii, ce pot sa va spun este ca marsul de apropiere spre pestera a fost o reala provocare. Mai mult, am stat si cu frica in san ca nu vom mai razbi cu masinile de acolo. Iata o imagine de pe drumul de intoarcere:

Singura masina care merge pe acolo? Evident nu! Mai erau si echipajele care deszapezeau drumul din ora in ora. Singurele lui consolari erau ca eu nu am lama, ca la numar de proiectoare era clar depasit numeric :D:

Eh, noi sa fim sanatosi: pestera nu fuge de acolo.

[a se da trofeu = a face figuri, a se da inexpugnabil(a), a se lasa ravnit(a)]

Facebooktwitterpinterestlinkedinmail

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu