Nimic nu e mai frumos decât, fieldherper fiind, să te gândești la o țară anume și să exclami – hmmm, nu mai am după ce șerpi să merg acolo! Știu, mulți din voi asociați Spania cu chorizo, jamon, coride, flamenco, Pirinei, Ibiza, paella, Tenerife etc. Eu, mai defect, mă gândesc ce șerpi aș putea să văd când merg într-o țară europeană; momentan îmi ajunge herpetofauna bătrânului continent, mai ales că mai am de furcă suficient cu unele specii europene. Iar vestea bună este că, în Spania, i-am văzut pe toți. Acum, că am lista completă, vi-i prezint într-un articol lunguț, cum îmi place mie, în speranța că vă va fi de ajutor să știți cu ce lighioane fără picioare vă puteți întâlni în Peninsula Iberică.

[Nu puteam să nu ilustrez acest inceput de articol cu cea mai frumușică viperă spaniolă- vipera cantabrică (Vipera seoanei), singura viperă ce nu poate fi văzută în afara peninsulei Iberice]

Înainte de a începe, o cuvenită precizare. Pentru mine, granița dintre Spania și Portugalia nu există, este doar o formalitate. Ar fi trebuit să intitulez acest articol șerpii Iberiei, dar pentru că nu există șarpe iberic care să nu fie și în Spania, reciproca nefiind valabilă (unele specii de șerpi spanioli lipsesc din restul Iberiei, adică din Portugalia), am preferat să acord Spaniei întâietate la titlu. Și acum, povestea șerpilor spenioli.

Încep prezentarea cu cel mai strașnic șarpe iberic, o fiară. Acest șarpe este mare, veninos și destul de agresiv daca este încolțit. Făcusem cunoștință cu temperamentul verișorului săi balcanic, Malpolon insignitus in anii trecuți, așa că știam la ce să mă aștept, cumva. În imagine, o femelă.

[Malpolon monspessulanus, alintat de localnici… „la culebra bastarda”]

Masculul este impresionant, având pe spate așa zisa șa neagră, care nu apare la verișorul balcanic, Malpolon insignitus. Am reușit să dau nas în nas cu doi masculi, fiecare din ei destul de temperamental. Vi-l prezint întâi pe primul, fotografiat într-o zonă cu granite din apropiere de Madrid.

Este un șarpe musculos și un adversar redutabil pentru orice prădător. Poate ataca și consuma alți șerpi adulți, iepuri de vizuină adulți și chiar pui de țestoase de uscat (acolo unde arealele se suprapun). Pe scurt, o fiară!

[Malpolon monspessulanus – un șarpe de dimensiune mare, in foto un exemplar adult, având aproximativ 1,8 metri, o încântare pentru fotograful de reptile din mine să declanșeze la doi pași de această reptilă formidabilă]

Al doilea era activ la peste 30 de grade, undeva in apropiere de Cabo de Gata, unde mersesem in cautare de șopîrle de nisip (despre care voi povesti cu altă ocazie).

Deși acest șarpe este încadrat la categoria șerpi veninoși, în realitatea probabailitatea să pățiți ceva în urma interacțiunii cu acest șarpe este mică: veninul poate fi inoculat numai dacă șarpele reușește să vă „mestece”, dintele cu venin fiind situat în spatele gurii, acest dinte opistoglif fiind orientat înapoi, astfel încât este dificil de inoculat veninul printr-o simplă mușcătură, cum e la alți șerpi veninoși – vipere, crotali, cobre etc.

Și acum, să trecem la speciile veninoase cu adevărat serioase. Cea mai răspândită viperă din peninsula Iberică este este Vipera latastei, numită de localnici „vibora hocicuda”, în traducere aproximativă vipera cu nas, cum îi zic spaniolii și portughezii (pentru conformitate, precizez că este întâlnită și în sud-vestul extrem al Franței). Este o denumire ușor confuzantă, cel puțin pentru românii care știu că vipera cu corn este Vipera ammodytes, astfel că prefer să folosesc „vipera iberică” pentru această specie din vestul Europei.

Ca aspect și comportament, Vipera latastei este mult asemănătoare viperei cu corn de la noi.

Puii sunt contrastant colorați, acest pui fiind prima viperă iberică găsită de mine în Spania, la Atapuerca, acolo unde am mers la recomandarea bunului meu prieten Silviu, căruia îi mulțumesc pentru pont.

[Vipera iberică (Vipera latastei), un pui de anul trecut, având doar 28 de centimetri]

Continuăm cu o viperă ceva mai răspândită în vestul continentului, Vipera aspis. Aceasta este întâlnită din sudul Italiei (inclusiv Sicilia, unde am căutat-o fără succes în repetate rânduri) până în Elveția, Franța și nordul Spaniei, iar in sud-vestul Germaniei si vestul Sloveniei are populații mici (practic, cea mai mare parte a arealului este disputată de Franța și Italia).

Această femelă este ceva mai roșiatică, o caracteristică ce se păstrează și la alte specii de viperă europene.

[Aspida sau vipera de Pirinei (Vipera aspis), o femelă, găsită undeva la nord de Burgos]

Dacă vă uitați cu atenție, are un început de nas, mai puțin pronunțat decât la Vipera latastei sau Vipera ammodytes. Se altfel, acolo unde arealele se suprapun, solzul rostral este indiciu bun pentru a elimina confuzia intre cele trei specii, care pot avea zone unde conviețuiesc.

Ultima specie prezentată în prima parte a acestui material este vipera de Cantabria, numită local „vibora cantabrica”, adică Vipera seoanei.

Este o viperă de talie medie, care preferă zonele deschise și semideschise (dar poate fi întâlnită, când e foarte cald, și pe liziere sau în zone împădurite).

Multe din exemplare prezintă o dungă închisă la culoare care leagă romburile de pe zona dorsală, cum este și cazul acestui exemplar.

Închei acest prim articol cu o imagine idilică – o viperă de Pirinei (Vipera aspis), un mascul cu niște culori superbe.

va urma