Trebuie să recunosc, scriu pe blog mai rar decât prevede legea, iar multele cadre rămase nepublicate la mine pe hdd-uri își strigă pe mutește păsul de câte ori deschid computerul. A sosit momentul să mai scot câteva adre de la naftalină, pentru că ghiciți ce: stând de vorbă cu diverși oameni despre fauna de pe alte meleaguri, le povestesc despre specii fotografiate de mine, dar care fie nu sunt puse aici pe blog, fie pe Facebook unde sunt greu de găsit. Așa că încep de anul ăsta să public mai multe fotografii atât pe blog, cât și pe facebook, ordonate frumos, pe albume dedicate anumitor destinații dese vizitate de mine în scopuri naturalistice/fotografice.

[Specia ieșirii, un șarpe atipic și relativ comun, dar greu de găsit în goana mea prin peninsulă – Zamenis scalaris]

Octombrie este o perioadă deosebit de fructuoasă pentru ture foto de wildlife. Așa a zis și bunul meu prieten Gabi, care se îndeletnicea cu un bigyear (povestea pe larg în interviul de luna trecută) pentru a vedea tot felul de specii de păsări iberice. Ce nu știa el era că… și eu aveam de făcut temele mele, pregătite de acasă, dar scindate puțin, pe mamifere, pasari și herpetofaună. S-a alăturat și Alex (partenerul meu de desanturi naturalistice din Țara Galilor de acum câțiva ani), proaspăt aterizat din UK, la o zi distanță de noi, așa că gașca de „duși cu pluta” era reunită și gata de atac.

Încep cu primul meu șarpe găsit în această scurtă tură, el fiind, din păcate, și singurul, deși am martori că am insistat, nu glumă. Șarpele-scară (Zamenis scalaris) este un șarpe docil, neveninos, găsit de mine în apropierea Madridului. Cu doi ani în urma găsisem un exemplar călcat de mașină, și cum atunci promisesem că revin cu un exemplar viu, iată-mă-s!

[Zamenis scalaris sau Rhinechis scalaris – ladder snake – un șarpe cu un aspect unic pe teritoriul Europei, botul ascuțit fâcându-l ușor de identificat în teren]

Din această tură nu puteau lipsi lacertidele. Spania are o întreagă cohortă de specii de șopârle, care mai de car emai interesante sau fotogenice, iar cele din genul Podarcis sunt destul de bine împărțite din punct de vedere teritorial, arealele diferitelor specii având puține zone de suprapunere. Această specie este tipică în vestul Madridului, iar eu am avut bucuria să o găsesc din abundență într-un sat din masivul Sierra de Gredos. Am apropiat camera de gaura din zid unde o văzusem intrând. Șopârla a făcut exact ce mă așteptam să facă, începărtându-se ușor de locul întunecos și lăsându-mă să o fotografiez în soare.

[Șopârlă de ziduri de Guadarrama – Podarcis guadarramae, pe unul din zidurile din satul de munte din Sierra de Gredos]

Tot ce am avut de făcut apoi a fost să mă ridic încet peste zid, apropiindu-mă cu aparatul până nu am mai cuprins-o în cadru. Cum coada la șopârlele din genul Popdarcis este aproape identică indiferent de specie, așa că am tăiat din coada „vulpii” și v-am prezentat-o așa.

[Șopârlă de ziduri de Guadarrama – Podarcis guadarramae, pe unul din zidurile din satul de munte din Sierra de Gredos]

Același sat, un alt zid și o specie de talie mult mai mare. Gușterul iberic ocelat (pătat) este una din cele mai mari șopârle europene, masculii depășind 70 cm cu coadă cu tot. Sunt animale impresionante, dar destul de sfioase. Am avut nevoie de 15 minute de „hoții și vardiștii” (a se citi „am plecat și am tot revenit la locul de sorire”) pentru ca acest cadru să poposeacă aici, triumfător.

[Șopârlă iberică ocelată – Tmon lepidus – un mascul destul de șovăitor în prezența camerei foto]

Apoi, la protestele lui Gabi, am plecat spre Extremadura, o zonă stepică bogată în faună unde aveam să vedem toți trei specii de păsări în premieră. Și la astea… până și eu mă înmoi și las șopârlele deoparte. Prima specie a zonei, un ciocârlan, aparent dar în realitate deloc banal, este un ciocârlan tipic Iberiei – ciocârlanul spaniol (arealul său european cuprinde Iberia, arhipelagul Baleare – ce ține tot de Spania – și o mică zonă izolată pe Coasta de Azur, în apropiere de Montpellier, Franța). Striurile groase de pe piept (deloc vizibile aici, dar văzute în teren, cu binoclul) și ciocul scurt sunt caractere suficiente pentru determinarea sa precisă. Pentru cei nefamiliarizați cu păsările europene, aceasta NU este o vrabie :D.

[Ciocârlanul spaniol – Galerida tecklae – o prezență comună în centrul și sudul Peninsulei Iberice]

Tot Iberia este responsabilă pentru un recent split taxonomic, sfrânciocii mari de aici fiind considerați specie distinctă – sfrânciocul mare iberic. Aceștia au același comportament pe care îl vedem la frații lor din România, iar eu am fost foarte bucuros să găsesc două exemplare în aceeași zi. Acesta a fost cel mai fotogenic.

[Sfrâncioc iberic – Lanius meridionalis]

Închei acest scurt articol cu mulțumiri pentru Gabi și Alex – că m-au suportat în zilele de șopârlit, cu și mai calde mulțumiri pentru Catalin și Mihaela – pentru găzduire și logistică, respectiv cu un îndemn pentru cei ce vor să vadă specii interesante de faună: Spania este o destinație potrivită dacă aveți de gând să dați nasul cu multe specii noi deodată, indiferent că sunt târâtoare sau înaripate.