2024 a trecut repede, cu multe bune și câteva rele. Cu cele bune nu mă laud, despre cele rele nici nu vreau să îmi aduc aminte, așa că am adunat câteva cadre care mi-au plăcut mai mult din 2024 și le pun și aici pe blog. Pe facebook am pus mai multe (48 de cadre în total – 4 pentru fiecare lună), dar aici ar fi prea mult de scris și le puteți vedea deja acolo (click cu încredere).
[Una din primele păsări din 2025 care a fost tolerantă cu aparatul foto din dotare, un pănțăruș (Troglodytes troglodytes) din parcul Herăstrău, București]
Începem, așadar, retropsectiva cu luna ianuarie, când am reușit să fotografiez o pasăre pe gheață. Și nu orice pasăre, ci un cârstel de baltă, care e greu de scos din stuf și așezat la poză. De data asta a cooperat. Fotografia e făcută pe Dâmbovița, în amonte de Ciurel, un loc poreclit „Delta Bucureștiului”. Românilor le e rușine să articuleze „zonă umedă”, dar nu au nicio tresărire când proclamă orice zonă cu stuf deltă. Pâna acum am descoperit 16 delte în România, nepunând la socoteală Delta aia bună, reală, a Dunării. Dar să lăsăm caraghioșii să își ducă singuri crucea și să ne vedem de lighioanele noastre.
[Cârstel de baltă (Rallus aquaticus) pe gheață în amonte de Lacul Morii, București]
Luna februarie s-a soldat cu o vizită pe insula vecină și prietenă Fuerteventura din arhipelagul Canare, Spania. Pentru că eram prima dată acolo, am citit mult înainte să plec și documentarea temeinică a dat roade – am venit acasă cu mai multe specii fotografiate în premieră. Deși ținta principală a fost herpetofauna, această dropie pătată mi-a înseninat penultima zi petrecută pe insulă. Pe Facebook puteți găsi și alte specii frumoase fotografiate acolo, dar dropia asta taie orice reptilă sau amfibian din topul meu personal, mai cu seamă că e o subspecie endemică, diferită de cea din Maroc, unde nu am reușit să o dibuiesc în decembrie 2022.
Luna martie a dat posterității o nouă vedetă, tritonul cu creastă de la Holbav, un loc de unde am venit mereu acasă cu tolba plină de fotografii și inima plină de bucurie. Acolo am o baltă unde conviețuiesc 6 specii de amfibieni (trei de tritoni și trei de batracieni), iar pentru anul ăsta mi-am propus sa revin în primăvară, deoarece aș vrea să găsesc și o salamandră, ideal în aceeași baltă sau măcar în zonă.
În aprilie am acceptat invitația Adinei de a merge la Divin de Vadu, un loc unde puteți petrece weekenduri sau vacanțe liniștite, mai ales în extrasezon (în vară e cam dat totul). Cu această ocazie am (re)găsit unul din amfibienii mei preferați din România, broasca de pământ verde.
Pentru luna mai am ales o viperă aparte, râvnită de toți fotografii de herpetofaună europeni. Vipera berus nikolskii este o subspecie de viperă comună care are mai multe populații predominant melanistice la sud de Carpați, în păduri bătrâne cu liziere însorite, fix pe placul reptilelor. Această frumusețe (Black Beauty, dar cu solzi) este fotografiată la sud de Târgoviște.
În iunie am mers iar în Grecia, dar, deși am gpsit numeroase lighioane frumoase pe insula Milos, am selectat pentru aici un șarpe bici (Platyceps najadum) fotografiat în Peloponez – spre deosebire de cadrul precedent, unde am folosit doar lumină naturală, aici am folosit un mic ledbar pentru a lumina selectiv subiectul, decupându-l de fundal.
Iulie a fost o lună zbuciumată, cu multi kilometri făcuți între munți și mai multe mări. De la marea noastră mai mult albastră decât neagră vă supun atenției singura călugăriță autohtonă ce îmi lipsea din portofoliu, Ameles heldreichi. Deși o găsisem cu trei ani în urmă în Grecia, am ezitat să o fotografiez, neidentificand-o corect la acea dată. A venit momentul să răzbun gafa de atunci.
Pentru finalul verii am optat pentru un circuit modest, cu trei delte veritabile într-o singură săptămână – Delta di Po (Italia), Delta Camargue (Franța) și Deltebre (Spania). Subadultul de mai jos este un șarpe bici vestic verde (Hierophis viridiflavus) care în general e destul de rapid, dar era prea preocupat cu vânatul de șopîrle italiene de ziduri ca să mai fie atent și la mine.
Am revenit la Vadu în septembrie, iar brotăceii răsăriteni (Hyla orientalis) din curtea pensiunii mi-au alimentat imaginația. Abilitatea lor de a-și schimba culoarea în funcție de temperatură și de alți factori doar de ei știuți este bine ilustrată mai jos.
Dacă e octombrie e Sicilia, iar pentru anul 2024 am comis o incursiune într-o zonă cu calcare din nordul insulei. Deși peste noapte a fost frig, dimineața am găsit nu unul, ci doi șerpi de casă vestici (Natrix helvetica) cu melanism parțial.
Din noiembrie am selectat o imagine ce mângăie retina pentru această lună oribilă din punct de vedere fotografic (e luna pe care o urăsc cel mai mult din toate lunile anului). Flamingii ăștia bulgaristanezi mi-au luminat ziua, iar unul din ei, bonus, era inelat în Turcia.
Ultimul mohican este un prundăraș asiatic pe care l-am revăzut cu mare plăcere în Cipru. Luna decembrie este ideală pentru herpetofauna negăsită peste an și Cipru e destinația perfectă pentru a prelungi nițel sezonul.
În loc de încheiere, un mic bonus: ultimul cadru din anul ce tocmai s-a sfârșit, din județul Cluj. Mulțumesc, Olivia, pentru pont și companie, să ne vedem cât mai e frig la celălalt huhurez mic, cel de lângă Sighișoara! Vă reamintesc, puteți vedea toate cele 48 de cadre din retrospectivă aici, în albumul dedicat.
[Huhurez mic (Strix aluco) fotografiat în apropiere de Cluj-Napoca, zonă de deal cu case răsfirate]
